Piele de găină. Acesta a fost efectul pe care aplauzele a peste 2000 de oameni l-au avut asupra echipei Trei kilometri până la capătul lumii la Festivalul de Film de la Cannes. Despre inspirație și provocările filmului premiat cu Queer Palm aflăm într-o discuție deschisă cu actorul Bogdan Dumitrache.
În primul rând, aș vrea să te întreb, de unde ți-ai luat inspirația pentru Trei kilometri până la capătul lumii?
Din discuțiile cu regizorul filmului, Emanuel Pârvu, din propria mea experiență de viață și relația cu copiii mei, din ceea ce mi-aș dori să fac mai bine, în ceea ce îi privește și în ceea ce privește familia mea și viața mea cu ei. Când am citit prima oară scenariul nu am simțit niciun fel de fragmentare în logica personajului meu. Adică, am citit scenariul și m-am gândit pur și simplu: „Dacă eu aș fi pus în situația asta, oare aș putea să reacționez așa? Mi s-ar părea firesc?” Uneori aș reacționa altfel, dar totuși îl înțeleg pe acel om sau personaj care are acea reacție și mi se pare relativ justificabilă. Și atunci, cred că am un scenariu bun în brațe pe care pot lucra mai departe.
Și așa a fost și aici. Am avut o prima lectură, după care am început o serie de discuții lungi despre personaj, despre lumea în care trăiește, despre acest univers particular care este foarte izolat la capătul lumii, unde toată lumea știe pe toată lumea inevitabil și nimic nu iese de acolo. Sunt povești îngrozitoare despre locațiile alea în care oamenii care furau de prin casă pur și simplu au dispărut.
Ai simțit vreodată că poți să pui ceva personal din tine în rolul pe care îl joci?
Cu siguranță. În fiecare rol, unul dintre exercițiile de bază ale actoriei se numește eu în situația dată. Cum aș reacționa eu dacă aș fi în această situație cu adevărat? Și atunci, întrucât toate exercițiile mele pleacă de la această premisă, în toate rolurile pe care le joc, o să pun și o parte din mine. E o parte din mine, e o parte din personaj și împreună formează un amestec care rezultă într-un om nou.
Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ai întâlnit în timpul realizării filmului?
În primul rând, să asumi tipul ăla de viață care este destul de austeră, în care nu există prea multe resurse, în care moralitatea este relativ discutabilă. Ei sunt oameni buni, iar dacă mai și pleacă la furat pește, o fac doar de foame, nu pentru că ar fi niște oameni răi. Am făcut și un film despre asta, care se cheamă Din dragoste cu cele mai bune intenții. Cum se întâmplă și aici, în povestea asta, în care chiar din dragoste cu cele mai bune intenții ajung să maltrateze un copil.
Care este mesajul principal pe care vrea să-l transmită filmul?
Că dragostea nu ar trebui să fie condiționată.
Cum a fost colaborarea cu echipa de producție și colaborarea cu ceilalți actori pe set?
A fost una foarte bună. Pe de-o parte, a fost o echipă mică, cei ce ne-au ajutat să fim uniți. Un alt element important este faptul că s-a filmat în deplasare. Adică nu acasă, unde viața ta diurnă și civilă, uneori, intervine destul de puternic în puterea de concentrare. Și atunci, când filmezi în deplasare, ești ca un sportiv în cantonament, care are oportunitatea să se concentreze numai la acel lucru pe care l-are de făcut. Și, din punctul ăsta de vedere, lucrurile au mers foarte bine.
Care crezi că este impactul filmului asupra spectatorilor?
Sper că orice părinte care vede acest film să se mai gândească încă o dată la relația lui cu copilul, la cât de mult înțelege din ceea ce se întâmplă cu omul din fața lui și să plece de la premisa că copilul este o entitate în sine și nu ai ce să decizi tu pentru el. El trebuie să decidă singur ca să poată să fie fericit.
Dar locația, crezi că e ceva particular?
Cu siguranță. Filmul se cheamă Trei kilometri până la capătul lumii pentru că din acest sat și până unde se varsă Dunărea în mare nu mai este nimic. Sunt fix 3 km până la capătul lumii, întrucât este cel mai îndepărtat punct din România, unde nu se poate ajunge decât pe apă și nu există altă legătură, ceea ce determină destul de mult modul în care trăiesc oamenii de acolo. Și totul trebuie planificat în avans. Nu există că dacă ai nevoie de ceva, te sui în barcă și pleci. Asta înseamnă că cel puțin două zile va dura până vei ajunge la acel lucru pe care de ai nevoie. Și asta îi aduce un tip de… Nu știu, dacă vrei un exemplu similar, e ca și cum s-ar închide dintr-o dată toate magazinele la ora 9. La început o să fie o nebunie până vom învăța să ne ducem să ne facem cumpărăturile din timp util ca să nu rămânem la ora 10 fără nimic.
Ai avut contact cu oamenii locului?
A fost o perioadă ca în mediul… Emi Părvu, regizorul filmului, a avut prin părinții lui o relație profundă cu locul ăsta. El merge acolo de la 5 ani în fiecare an și atunci știa și o parte din oamenii locali pe care i-am cunoscut și noi. Unii erau mai bucuroși că suntem acolo, alții mai puțin bucuroși pentru că, într-un fel sau altul, asta e o parte reală care apare și în film. Pe de o parte se bucură de turiști și de o nouă sursă de venit, pe de o altă parte le tulburăm profund, noi, ca turiști, ritmul lor de viață și liniștea acelui loc.
Au existat dificultăți tehnice, având în vedere locul?
Da, de exemplu, o dificultate tehnică era că pe oamenii nu îi interesa că am venit noi pe acolo să facem un film, și în mod firesc își făceau și ei reparațiile la casă. Cum se dădea motor și trebuia să fie liniște începea câte o bormașină, câte o fierăstrău. Și atunci să mergi la ei să le explici „Vă rugăm, puteți să vă opriți?”, răspundeau „Păi și eu când lucrez?”, „Păi două minute, vă rugăm”, „Nu se poate două minute, am treabă.” Până la urmă am găsit o metodă și ne-am înțeles bine.
Cum a fost premiera la Cannes? Cum ai simțit publicul?
Intens. Este o experiență foarte frumoasă. Să stai într-o sală mare, cum a fost și aseară, la proiecția din piață. O sală mare de 2000 și ceva de locuri, care la sfârșit se adună, așa cerc în jurul tău, și se aprinde o lumină și te aplaudă. Dacă le-a plăcut, pentru că sunt un public destul de pretențios și nu se simt prea constrâns să nu huiduie. Și atunci când s-au adunat și au început să ne aplaude, ni s-a zbârlit pielea. Este frumos. Este foarte frumos. Intens și puternic. Și mai ales este cea mai bună șansă pe care o are filmul ca să găsească distribuție internațională și un public mai larg. Și atunci așa vezi, efectiv, care e impactul. Vezi, pentru că sala o simți. Atunci când stai în sală, simți dacă reacționează, dacă le place, dacă înțeleg umorul. Pentru că în film există și umor care este foarte bine venit. Pentru că detensionează unele momente și te ajută să iei o gură de aer înainte să mergi mai departe cu povestea. Altfel riscam să fie prea apăsător și să te consume înainte de final, să nu poți să o duci pe toată.
Cum ai văzut tu echilibrul ăsta între umor și temele serioase?
Viața uneori e ridicolă, ironică și atunci, cred că umorul a fost unul care s-a născut organic din situația, nu a fost neapărat unul căutat. Nu am scris replici cu umor. Ci pur și simplu contextul și situația au generat un tip de umor care s-a născut organic și care a fost foarte bună în a mai lăsa spectatorii să iau o gură de aer.
Iar acum, un pic mai general, poate aș vrea să te întreb, cum vezi tu evoluția industriei cinematografice românești? Care e rolul pe care îl joacă acest film?
E foarte greu de spus, pentru că sunt mulți autori, multe direcții. De exemplu, aș saluta apariția unui nou tip de cinema, un cinema de consum, care se adresează publicului mai general. Și eu cred că, odată cu apariția tehnologiei, în care poți să-ți faci acasă un cinema, și poți vedea că acest film are o calitate foarte bună, oamenii au renunțat să mai meargă la cinema propriu-zis. Sigur, s-a suprapus și pandemia în care am fost blocați în case. S-a pierdut obiceiul social de a merge la cinema. Și atunci, orice fel de film, din punctul meu de vedere, care readuce publicul în sală, în special public tânăr, este bine venit, dincolo de forma lui.
Și poate că din acei mulți oameni care merg să vadă un film de consum, un film mai ușor, poate că o parte dintre ei vor avea curiozitatea să bage capul și în sala de vis-a-vis, unde este un film de autor, și o să recâștigăm public pentru toate tipurile de cinema care există și care pot conviețui până la urmă. Că nu ne cumpărăm unii pe ceilalți, adică fiecare are locul lui.
Ce sfaturi ai avea pentru tinerii actori?
Cred că drumul fiecăruia e unic și nu știu dacă se poate aplica ceva din ceea ce mi s-a întâmplat mie, altei persoane. Dar cred că cu curaj și determinare dacă ești un om serios și profesionist care își face treaba cu profesionalism până la urmă, îți vei găsi locul și vei reuși. Seriozitatea și profesionalismul sunt foarte importante. Întotdeauna trebuie să știi că nu e vorba doar despre tine. Sunt și alți oameni. O echipă de filmare este un mare mecanism în care fiecare rotiță contează. Dacă una nu-și face treaba cum trebuie, atunci toate celelalte au de suferit. Când tu te duci la filmare fără text învățat sau fără să te pregătești așa cum ar fi trebuit, nu ai doar tu de suferit, ci toți ceilalți și, în primul rând, produsul artistic. Filmul. Seriozitate, disciplină și profesionalism. Talentul e oricum. Dar așa cum ne-a învățat pe noi maestrul Albulescu, succesul este 90% muncă și 10% talent.
Adică trebuie să fii empatic și să te gândești mereu și la cel din fața ta, nu-i așa?
Și la tine, în mod direct. Cât ești mai bine pregătit, constant o să performezi mai bine.