Ca mulți alți adolescenți de vîrsta sa, Ahmed (debutantul Idir Ben Addi) are obsesii și obsesii, uitînd ușor de una în favoarea alteia. O perioadă e obsedat de jocurile video, pentru ca imediat după să uite de ele și să se concentreze pe o altă găselniță: în momentul de față, religia. Frații Dardenne aleg să-și înceapă filmul in medias res, astfel că întîlnim un Ahmed care, sub influența unui văr religios și îndrumarea directă a unui imam cu o înțelegere defectuoasă a Coranului, a fost deja radicalizat. Nu numai că respectă toată obligațiile islamice, îmbrăcîndu-se în moduri halaal și rugîndu-se la orele necesare indiferent de circumstanțe, dar atunci cînd e împiedicat să și le ducă la îndeplinire, se simte cu un pas mai aproape de iad și devine violent. Se întîmplă și atunci cînd o fată care s-a îndrăgostit de el îi fură un sărut și, pentru că aceasta refuză să se convertească la religia lui pentru a putea fi împreună, o atacă. Mai mult, pentru că imamul său o consideră periculoasă pe Inès (Myriem Akheddiou), profesoara care încearcă să le predea elevilor și limba arabă modernă, aceștia cunoscînd-o doar pe cea din Coran, Ahmed încearcă s-o ucidă în cinstea lui Allah, gest extrem care-l plasează într-o școală de corecție.
Ca personaj, Ahmed nu are parte de niciun fel de schimbare pe parcursul filmului, în ciuda rugăminților mamei sale (Claire Bodson) de a înceta cu acest nou mod de gîndire și a eforturilor celor sub a căror supraveghere se află. Toate gesturile care par să prevestească o întoarcere la vechiul sine, cel de dinainte de radicalizare, se dovedesc a fi false. De-abia în ultimele cîteva secunde ale filmului apucăm să-l vedem pe adevăratul Ahmed, însă e o imagine care nu vine natural, ci brusc, mai degrabă din obiceiul fraților Dardenne de a-și termina filmele pe o notă emoționantă, care să sensibilizeze publicul cu privire la temele tratate (multe dintre filmele lor sînt parabole creștine tratînd teme de mare interes public, ca de pildă situația emigranților în anteriorul Fata necunoscută). Doar că și aici, ca și în filmul de dinainte, orchestrarea evenimentelor nu e dintre cele mai fericite, fiind destul de evident că cei doi nu cunosc subiectele abordate (singura secvență în care personajele islamice nu sînt ilustrate stereotipic e cea în care părinții argumentează pro și contra cu privire la limba arabă predată de Inès), motiv pentru care finalul nu reușește să-și atingă scopul. Urmările punctului culminant, ca și expozițiunea, lipsesc, însă dacă în filmele lor anterioare funcționa șireticlul, și cele ce se întîmplau în afara ecranului erau subînțelese de spectator, aici nu se mai întîmplă același lucru, dominînd senzația de trunchiat, de schiță nedezvoltată.
Ignoranța și neverosimilitatea nu sînt însă singurele probleme ale Tînărului Ahmed. Întregul film e banal și mult prea ușor de uitat odată ce s-a terminat pentru a da naștere discuției pe care pare atît de mult să vrea s-o pornească.