Cel de-al doilea lungmetraj semnat de Andrei Cohn, Arest, relatează întâmplările prin care trece arhitectul Dinu Neagu (Alexandru Papadopol) la sfârșitul anilor ’80 când, aflat alături de soția și cei doi copii ai săi pe o plajă de nudiști din apropierea unei zone industriale, este luat la București de doi securiști pentru a oferi o declarație, fără a i se acorda însă vreo alternativă sau detalii legate de ridicarea lui. Aici, află că este acuzat de „uneltiri împotriva ordinii sociale” și este aruncat în arest, într-o celulă pe care o împarte cu Vali (Iulian Postelnicu), un deținut de drept comun folosit ca torționar de către securitate în schimbul unor favoruri.
Vali începe, încetul cu încetul, să se infiltreze în mintea lui, cu scopul de a afla cât mai multe detalii legate de obiceiurile și tabieturile sale, dar și de vizitele prietenilor lui la el acasă. Îl lasă să fie bătut de poliție pentru a părea the good guy în viziunea lui și a-l ajuta să se deschidă mai mult. După ce îi spune că ascultă rock la adunările cu prietenii, Vali începe și el să fredoneze Eye of the Tiger în încercarea de a-l face să creadă că e unul de-al lui și că-i poate spune tot. E un joc unilateral – Dinu nu pare să aibă scăpare din ghearele torționarului și, pradă inteligenței lui Vali, începe să-și numească secretele, de la muzica ascultată la radio la copiile xeroxate ilegal din Maitreyi.
Luând forma unui thriller psihologic, Arest păstrează aceeași stilistică propusă de Cohn și în Acasă la tata (2015). Cadrele sunt statice, camera este păstrată la depărtare de actori, iar multe dintre actele violente sunt ascunse vederii, petrecându-se fie în afara cadrului, fie în spatele anumitor obiecte din cadru. Astfel, are loc o distanțare față de acțiunea prezentată, alimentată și de jocul brechtian al lui Alexandru Papadopol și de dialogul modern, nespecific perioadei. Întrebat de Cineuropa motivul pentru care a scris scenariul, Cohn a menționat „posibilitatea de a fi teleportat din universul tău într-un altul abuziv, fără motiv. M-am întrebat mereu cum m-aș descurca eu într-o situație ca asta.” Tot el a descris filmul ca fiind „o parabolă a ceea ce a reprezentat comunismul românesc. Este despre o victimă, un torționar și o celulă în care cele două personaje rescriu evoluția societății românești de la subestimarea ideii de comunism până la acceptarea ei completă.”