Figură emblematică a cinematografiei românești din anii ‘80, actrița Anda Onesa va primi la TIFF Premiul de Excelență. Publicul o va putea întâlni și la proiecția specială a filmului Septembrie (r. Timotei Ursu, 1978), în care a jucat pe când avea doar 17 ani. A colaborat, de-a lungul carierei, cu regizori precum Lucian Pintilie, Dan Pița și Alexandru Tatos.
Să pornim chiar de la ziua de sâmbătă, când o să vi se acorde Premiul de Excelență. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest moment?
Prima întrebare a fost „sunteți siguri?” Pentru că sunt atâția actori și actrițe în România care au făcut foarte mult. Nu-mi vine să cred nici acum, probabil că până nu voi fi pe scenă nu voi crede. Câți m-au felicitat și câte telefoane am primit… nici asta nu-mi vine să cred. Până la urmă, dovada că totuși am lăsat un semn în cultura asta. Eu am crezut că semnele pe care le lăsăm sunt ca atunci când dai cu mâna prin apă. Și semnul dispare. Și se pare că încă n-am dispărut. Pentru că filmele astea rămân, nu? Dar aș vrea să rămân nu numai ca actriță de film, ci și ca profesoară, pentru că îmi iubesc copiii foarte tare și mi-e foarte dor de ei. Și m-au găsit, m-au găsit datorită acestei tehnologii extraordinare. Cu unii m-am și revăzut personal de când am venit, cu alții aștept să organizăm o întâlnire la Țigănești, de Teleorman, unde am fost cinci ani de zile profesoară după ce am terminat facultatea. Căci Ceaușescu nu ne-a dat voie să fim repartizați în orașe, a trebuit toți să plecăm, generația 1983, în provincie. Și sper că am lăsat și din punctul ăsta de vedere un semn în viețile lor, în inimile lor.
Să ne întoarcem puțin la filmul care v-a lansat, la doar 17 ani, Septembrie, în regia lui Timotei Ursu, film care va fi proiectat la TIFF. Cum ați ajuns să-l faceți și ce înseamnă azi pentru dumneavoastră?
Eram în București cu prietena mea, Ivona Rădulescu. Sărbătoream luarea treptei a doua din liceu. Noi am fost prima generație care a dat-o. M-a dus la cofetăria Unirea, pentru că aveau cafe frappe. Acolo filma Băleanu. E atât de aproape fericirea, cu Diana Lupescu. Și ni s-a cerut să facem figurație. Apoi a venit Ion Frangopol, regizorul secund de la Septembrie, să mă întrebe dacă vreau să fac film. Și am zis da, dacă mă lasă mama. Mama era „Titi Duru” în familie. Și mă rog, au urmat probe. Timi nu m-a plăcut la început. Și după nu mai știu cât timp, nici nu știu cine a sunat la părinții mei, era într-o sâmbătă după-amiază, dormeam după-amiază, a venit tata în cameră și a zis „repede, fă-ți bagajele că pleci la filmare, ai luat rolul!”. Despre ce vorbești? „Hai mă, fă-ți bagajele că pleci la filmare!” Ce să fac? Aveam o valiză galbenă. Mi-am pus ce am crezut de cuviință acolo și m-au dus ai mei jumătate de drum spre București. Cealaltă jumătate de drum, mătușa mea, sora tatălui. M-au schimbat undeva, pe un câmp. Și a doua zi m-au dus la George Costiniu acasă, să mă întâlnesc cu el, pentru că nu ne cunoscusem, nu dădusem probe. Ne-am văzut, mie mi-au plăcut foarte tare soția și băiețelul lui. A treia zi am plecat la Olimp. Când m-au așezat în fața camerei, parcă nici nu exista. Mi s-a părut foarte normal tot ce se întâmplă.
Deci a fost o chimie instantă cu mediul cinematografic.
Parcă mai fusesem acolo,. Nu știu cum să explic, ceva foarte ciudat. Iar Timi mi-a fost un profesor foarte bun, care m-a lăsat să mă uit pe cameră, mi-a explicat ce lentile se folosesc, cum se joacă. Încet, încet am intrat și în partea tehnică a actoriei de film, pentru că este o parte tehnică pe care trebuie să o știi.
Dar mama dumneavoastră cum a primit vestea? Ați spus că exista posibilitatea unui refuz al ei față de drumul care vi se deschisese.
Nu, mama nu a acceptat din prima. „Nici nu mă gândesc, te întorci imediat acasă.”
Și cum ați convins-o?
N-am convins-o eu. Tata a pus piciorul în prag. Una dintre foarte puținele dăți când a avut curajul să pună piciorul în prag. Și a zis „las-o… ăsta poate să fie trenul ei!” Nici așa n-a acceptat din prima, dar până la urmă i-a plăcut rolul de regină mamă. A devenit foarte mândră pentru că fiica ei face film. Și a fost un film altfel. În blocul comunist, lucrurile începuseră deja să fie foarte ciudate. După plenarea de la Mangalia din 1971, după ce a venit din China, Ceaușescu a început să strângă robinetul. Și se simțea asta foarte bine. Filmul a stat pe margine nouă ani. E vorba despre niște personaje pe care societatea comunistă nu a reușit să le aducă pe „calea cea dreaptă”. Are o doză de realitate pe care partidul o ascundea tot timpul sub preș.
Vă invit să alegeți trei roluri care vă sunt cele mai dragi.
Ar fi rolul din Septembrie, clar. Apoi cel din Duios Anastasia trecea.
Pentru care ați și luat premiul de interpretare la Karlovy Vary.
Într-o companie de excepție. Eu am luat pentru rol feminin, iar pentru rol masculin a luat Al Pacino, pentru Justice for All. Apoi ar fi rolul din Noi cei din linia întâi. Sergiu Nicolaescu aproape a reușit să mă omoare în prima zi de filmare. Îi plăceau jucăriile astea mari, tancurile. Am început cu ultima secvență, moartea mea. Am căzut împușcată de nemți chiar sub țeava unui tun de pe tanc. Eu, ca prostul, pentru că nu mi-a spus nimeni ce să fac, am căzut cu fața în sus. Lângă mine l-am văzut pe Besoiu, care a căzut cu fața în jos. Și Sergiu a zis „stai așa, stai acolo!” Am auzit „acțiune” și am văzut bocanc, bocanc, bocanc peste fața mea. M-am speriat, mai ales că ploua și îmi aruncau noroi pe față. A început să urle „stop!”, mi-a zis că nu trebuie să mă mișc. Păi zic „bine, domnule, nu pot să mă mișc, dar spune-mi și mie ca să știu să mă-ntaresc pe dinăuntru, că alergă ăștia peste capul meu”. A venit unul dintre cascadori și a zis „Anda, stai liniștită, peste tine alergăm numai noi, cascadorii.” Era o mare liniștie. Și zic „bine, hai, o facem”. Apoi am vrut să mă ridic și mi-au spus „nu, nu, nu, stai acolo pentru racord, tragem cu tunul peste tine!” Eu credeam că ei știu ce fac, dar când se pregăteau să tragă am auzit „opriți-vă că o omorâți!” Artificierul, cel care făcea bombele, și-a dat seama ce fac. Țeava de tun are niște flanșe prin care ies cu o presiune enormă gazele care împing obuzul. De-aia nu stă nimeni în stânga și în dreapta vreunui tun. Au început să se certe: „O omori, dacă trage așa, o omori!” „Păi ce să fac? E continuitate, aici a căzut.” „Măcar ridică țeava de tun!” „Păi unde să tragă? În crăci?” „Păi ridică țeava, că nu se vede nicio cracă!” Au ridicat și au tras. Ce să spun? Am crezut că mi-a rupt coastele cu presiunea aia. M-a lipit de sol, am crezut că… nu am mai auzit trei zile. Îmi explodau urechile. M-au trimis acasă, că nu se mai putea filma cu mine. Cred că atunci am început să am pierderi de auz.
Dar dacă totuși îl menționați printre filmele cele mai dragi, înseamnă că aveați un tip de pasiune și de dedicare foarte mari.
Da. Și am trăit ca în război. La început mergeam cu toată echipa pe poligoanele de tragere și trebuia să așteptăm, că era foarte mult de așteptat. Până se pregăteau exploziile, până se puneau trupele, erau foarte mulți soldați. Sergiu m-a respectat. Noi am avut o relație foarte bună. Ne-am respectat foarte tare și ne-am iubit foarte tare. Am oprit filmarea într-o zi, pentru că nu fusesem plătită de nu știu când. Șeful de producție a făcut scandal. A zis „vine Sergiu și vezi tu!” Sergiu a venit și a zis „Are dreptate. Unde sunt banii? Într-o jumătate de oră să ajungă banii aici!” Așteptau 500 de oameni pe platou. Și au venit banii. Da. Am făcut o echipă extraordinară. Ajunsesem să trăim ca la război. N-aveam cascadori care să ne dubleze.
Povestiți-mi puțin de Amza Pellea, partenerul dumneavoastră din Duios Anastasia trecea.
L-am iubit și îl iubesc extraordinar de mult. Enorm de generos. Și ca om, și ca actor. L-a iubit pe fratele meu. El este cel pe picioroange. A nimerit acolo pentru că băiețelul de la circ care trebuia să facă rolul a plecat în turneu cu părinții în Franța. Iar fratele meu a învățat în două săptămâni să meargă pe picioroange. Amza l-a iubit foarte mult. El i-a făcut prima undiță, dintr-un lemn pe care el l-a curățat. I-a pus tot ce trebuia și stăteau amândoi la pescuit, în pauze. Îmi aduc aminte, eram în mijlocul scenei, una grea, și la un moment dat se aude „L-am prins! L-am prins!” Venea frate-meu alergând pe ulița principală. Îl lăsase Amza să pescuiască singur, pentru că noi aveam scenă. Și prinsese primul lui pește, singur, dar n-a putut să-l scoată din cârlig și a venit să-l scoată Amza. Îți dai seama că nu ne-am putut supăra. La un moment dat, mergeam la niște autobuze răpciugoase care ne duceau la Dubova, pe Dunăre, unde s-a și întâmplat povestea. Și când am urcat în autobuz toată lumea a început să aplaude. Amza se dusese la echipă și le-a spus tuturor că am intrat la filosofie – îi spusesem la repetiția de dimineață. I-a băgat pe toți în autobuz și m-au ovaționat. Mi s-au înmuiat genunchii.
Cum de n-ați dat la actorie? Cum de ați ales să faceți altă facultate?
Mi s-a părut mie că știu meseria asta. Și n-am vrut niciodată să fiu actriță de teatru. Nu știu de ce. Însă am avut în cap o chestie cu filozofia. Moștenire de la bunicul dinspre partea tatălui. Marea mea întrebare era cum fac Partidul Comunist și Ceaușescu să ia aceste „decizii perfecte”. Voiam să înțeleg mecanismul unei decizii. Am făcut specializare în sociologia comunicației și teza mea a fost „instrumentarea și fundamentarea deciziei”. Eu am vrut să-i zic politice, dar nu m-au lăsat. Și a fost un mare scandal și în partid, și la facultate, pentru că era un subiect tabu. Comuniștii n-au știut în ce sertar să mă bage. Eram când profesoară, la Țigănești, când făceam filme.
Îmi povestiți puțin despre colaborarea cu Lucian Pintilie, pentru Balanța?
Ne-am întâlnit, am dat probe, ne-am plăcut foarte tare. Din păcate, rolul meu a căzut la montaj, pentru că filmul era lung și a trebuit să taie foarte mult. În afară de securistă, mai jucam și o surdo-mută gravidă. A trebuit să învăț limbajul semnelor. Eram soția lui Marcel Iureș, pe care îl și omor între două trenuri. Dar toată partea asta a dispărut complet. M-am împăcat foarte bine cu Pintilie. La un moment dat, mi-am ars degetele astea cu ceară de epilat. Și când am ajuns la Brașov, unde aveam de filmat, și i-am arătat ce-am pățit, mi-a luat mâna și mi-a pupat fiecare deget. N-am să uit asta niciodată.