Faima lasă în urmă un parfum aparte – o dâră de nostalgie și realizări care persistă în timp. Totuși, când vine vorba de femei, acest parfum este aproape mereu asociat cu un singur lucru: frumusețea. Ornella Muti întruchipează tocmai această contradicție: elegantă și tenace, o prezență care a depășit cu mult granițele imaginii. De la epoca de aur a cinematografiei italiene până la masterclassul TIFF, Ornella Muti și-a lăsat amprenta asupra imaginarului public, colaborând cu vizionari precum Ettore Scola și Federico Fellini. Titluri ca Cea mai frumoasă soție și Îmblânzirea scorpiei rămân întipărite în memoria publicului. Într-o conversație purtată sub semnul privirii masculine – cu tot ce înseamnă aceasta pentru o femeie-simbol a cinematografiei italiene –, Ornella a ales să schimbe perspectiva. Împreună, am privit totul printr-o „privire feminină”: ce înseamnă să fii profesionistă și, în același timp, ceea ce Virginia Woolf numea „îngerul casei”?
Îmi pare bine să vă cunosc. Cum vi se pare Clujul până acum?
Ei bine, bine…
Bine?
Bine, am stat cea mai mare parte a timpului la hotel, am trecut o clipă pe la cinema și sper să văd ceva astăzi…
Sperăm! Eram curioasă să aflu cum a fost experiența dumneavoastră de până acum, înainte să intrăm în subiecte mai interesante… cum ar fi venirea la TIFF.25 ca invitat special și primirea Premiului pentru Întreaga Carieră. Aș vrea să știu: cum trăiți acest tip de recunoaștere la un festival care pune atât de mult accent pe întâlnirea directă dintre artiști și public?
Este cu adevărat minunat, pentru că, știți… asta facem noi. Suntem actori și, când cineva te apreciază, este un dar. În plus, prezența la un festival le oferă oamenilor ocazia să te cunoască. Toți cei care vin văd un film și apoi te caută… Este important pentru un actor.
Într-adevăr… Acum, ați trăit mai multe vieți în cadrul unei singure cariere: actriță, figură publică, mamă și acum o icoană a cinematografiei pentru mai multe generații. Când vă gândiți la cea care erați în tinerețe, ce vă surprinde cel mai mult în legătură cu femeia care ați devenit?
Nu m-aș fi așteptat niciodată la asta, pentru că primul meu film l-am făcut din întâmplare. Venisem cu sora mea, iar rolul era pentru o fată de 14 ani… și credeam că voi face filmul acesta și mă voi întoarce la studii, dar apoi a fost ca un bulgăre de zăpadă și pur și simplu – nu știu – a fost o surpriză pentru mine…
Da, desigur!
Nu m-aș fi gândit niciodată.
Pot să întreb ce studiați în acea perioadă? Sunt și eu studentă, deci sunt curioasă.
Studiam limbi străine!
Fascinant! Revenind la TIFF pentru o clipă – festivalul vă descrie drept o legendă a cinematografiei italiene și internaționale; cum vă raportați la acest statut astăzi, după o carieră care a traversat atâtea stiluri și culturi cinematografice?
În ce sens întrebați?
Să formulăm altfel: cum simțiți că se schimbă cinematografia italiană, din perspectiva unei actrițe implicate direct în această industrie? Cum vă raportați la această schimbare?
Lucrurile s-au schimbat mult, mai ales pentru că înainte existau producători care își investeau banii în filme, deci era altfel. Astăzi există mult mai puțini bani, mai ales în Europa, și durează mult să produci un film dacă nu vrei să implici platformele. Când platformele intră, schimbă totul. Ajung să schimbe chiar și detalii ale viziunii regizorului, ceea ce… îi alterează puritatea…
Deci ați considera că cinematografia italiană de astăzi a devenit cumva mai puțin „pură”?
Da, cu excepția lui Sorrentino, de exemplu, care nu are nevoie de o platformă. Dar regizorilor mai puțin cunoscuți, care poate au povești minunate, le ia ani să-și producă filmele și uneori sunt nevoiți să spună: „Bine, îi las pe cei de la platforme să intre”, iar cei de la platforme nu sunt artiști; îi interesează marketingul și atât. Asta strică lucrurile.
Credeți că s-a pierdut ceva în ceea ce privește cinematografia italiană de autor?
Da… și totul din cauza banilor.
Înțeleg… Acum să vorbim puțin mai mult despre dumneavoastră. De-a lungul carierei, frumusețea dumneavoastră a fost adesea adusă în discuție atunci când se vorbea despre cariera dumneavoastră. Ați simțit vreodată că oamenii o vedeau pe Ornella Muti înainte de a o vedea cu adevărat pe actrița din spatele ei?
Da, desigur.
Da?
…dar așa stau lucrurile.
Cum vă raportați la asta? Cum ați trăit această situație?
Mult timp, m-am luptat pur și simplu să fac filme, dar apoi, știți, depinde de tine să schimbi asta. În plus, îmbătrânesc, deci ar fi pur și simplu absurd să rămân prizoniera acelei imagini. Trebuie să joci; să mergi la teatru, să joci la teatru… depinde de mine să arăt că nu sunt o păpușă frumoasă, ci o actriță.
Și ați considerat asta o limitare sau o sursă de forță?
Ambele.
Bine… Credeți că a existat un rol anume în care oamenii au înțeles în sfârșit actrița din spatele Ornellei?
Da, au înțeles-o, dar uită imediat. Deci, la filmul următor, trebuie să demonstrezi din nou totul…
Nu este ceva permanent, atunci.
Nu, absolut nu. Nu pentru mine…
Ați devenit faimoasă la o vârstă incredibil de fragedă. A existat un moment în care ați realizat că publicul s-a îndrăgostit de o imagine a Ornellei Muti care nu corespundea neapărat cu cine sunteți în realitate?
Nu se pot îndrăgosti de tine pentru că nu te cunosc. Au doar o imagine.
Există un cuvânt care vă vine în minte în legătură cu imaginea dumneavoastră? Un singur cuvânt care să rezume „Ornella Muti” în ochii publicului?
Cu siguranță, frumusețea.
Este un cuvânt enorm și foarte apăsător, mai ales pentru femei. Deci… cu asta în minte, când priviți înapoi la cariera dumneavoastră, există un rol, un proiect sau o decizie care vă mai face să vă întrebați „ce-ar fi fost dacă”?
Știți, nu-mi place asta. Nu-mi plac regretele, pentru că sunt pur și simplu dureroase. Nu poți da timpul înapoi; poți învăța din greșelile pe care le-ai făcut, dar nu te poți întoarce. Este inutil să spui „ce-ar fi fost dacă”… ce-ar fi fost dacă aș fi făcut-o și ar fi fost mai rău? Ambele variante sunt posibile.
Deci nu există nimic pe care l-ați face diferit astăzi?
Nu mai pot schimba nimic, deci de ce să-mi irosesc energia gândindu-mă la asta? Am făcut-o, s-a terminat.
Este foarte adevărat… Trec de la un subiect la altul și vreau să vă întreb despre masterclassul TIFF: vă aduce într-un dialog mai direct și mai intim cu publicul și cu profesioniștii din film; ce vă place cel mai mult la acest tip de întâlnire și ce credeți că merită cel mai mult împărtășit?
Să-ți împărtășești experiențele are o forță aparte, iar întrebările oamenilor sunt, de asemenea, interesante. Acolo poți înțelege multe despre ce gândesc ei despre tine și ce le stârnește curiozitatea.
Credeți că acesta este aspectul care vă place cel mai mult?
Da, pentru că e ca la teatru; simți publicul. Când faci ceva care le place, îți dai seama ce simt după felul în care aplaudă. Este un flux de energie.
Există o anumită imediatețe în această relație?
Da.
Colaborările dumneavoastră cu Adriano Celentano continuă să fie îndrăgite după zeci de ani. Totuși, dincolo de comedie, există adesea teme legate de putere, dorință, clasă și gen. Credeți că uneori comedia este subestimată ca formă de artă?
Nu, pentru că… fiecăruia îi place altceva. Mie poate îmi place această masă și tu poate o găsești oribilă. Unora le plac mai mult filmele de autor, altora le place comedia. După o zi lungă de muncă, unii oameni vor pur și simplu să se relaxeze și să se distreze. Comediile pot oferi mult, dacă sunt făcute bine.
Ați spune că astăzi comedia ocupă un loc mai important în preferințele publicului larg din Italia?
Nu neapărat – aș spune că francezii au comedii foarte interesante, profunde. Râzi, dar tema este foarte importantă.
Există ceva mai profund ascuns acolo…
Da, poți face o comedie care te face să râzi, dar care are și un miez… Nu-mi amintesc numele acestei comedii franceze în care există un cuplu care are un fiu ce nu vrea să plece de acasă. Râzi, dar te pune pe gânduri.
Este comică și profundă.
Da.
Pentru a încheia, am vrut să întreb – în numele meu și poate în numele tuturor tinerelor care visează – ce sfat ați da pentru a „pătrunde” în industria filmului, indiferent dacă e vorba de actorie, regie, producție etc.?
În primul rând, faptul că o femeie lucrează reprezintă deja un pas uriaș pentru noi. Cred că, personal, trăim o viață dublă. Avem o viață profesională… și apoi viața în general. Ca mamă, ca „prințesă a casei”, ești cea care dă totul pentru ca lucrurile să funcționeze. Trebuie cu adevărat să iubești meseria pe care urmează să o faci. Este o viață stresantă, femeile sunt mult mai stresate decât bărbații. Desigur, există excepții, dar femeile trebuie să muncească mai mult. Este o lume a bărbaților. În multe locuri, femeile sunt plătite mai puțin. Trebuie cu adevărat să avem „coaie” ca să muncim. Uneori este greu, pentru că toate acestea ne schimbă. Trebuie să fim puternice și să dovedim că nu suntem doar femei. Este un drum lung de parcurs.
Am mai auzit asta. Deci credeți că această viață dublă pe care o ducem ca femei ne oferă multă putere?
Avem multă putere – dar nimeni nu vrea cu adevărat să o vadă. Bărbații urăsc această putere…
Da…
Mereu, și se vede în societate. Se vede în multe țări. În Afganistan… de ce? În Coreea de Nord… de ce? De ce trebuie femeile să fie masacrate? Se tem de noi pentru că știu. Noi dăm viață. Purtăm viața în noi, iar aici avem noi, femeile, de lucru: trebuie să ne învățăm fiii să iubească femeile, pentru că noi suntem… cum zice zicala: „În spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie puternică”. Suntem mereu ascunse în spate.
…în spate, dar mereu acolo, poate în umbră. Bine, acestea au fost întrebările și curiozitățile mele. Mulțumesc mult, a fost o plăcere.