Înaintea masterclass-ului său de vineri, 19 iunie, de la ora 12:00, de la Radisson Blu, am stat de vorbă cu Aidan Gillen despre experiența de membru al juriului TIFF și despre ceea ce îl atrage la artă.
Cum te-a primit Clujul și cum a fost primită proiecția celui mai nou film al tău, Gorky Resort?
Aidan Gillen: A fost foarte bine primit, de fapt! Am ajuns la proiecție abia spre final, pentru că fac parte din juriu și ieri am văzut patru filme, așa că am prins doar ultimele 20 de minute. Publicul a fost foarte entuziast. Am avut o sesiune de Q&A de o oră, apoi am mai petrecut vreo 45 de minute întâlnindu-mă cu oamenii în fața cinematografului. A fost destul de încurajator.
Ai menționat că faci parte din juriul TIFF. Cum este această experiență?
Este întotdeauna o onoare. E a treia oară când fac parte dintr-un juriu și mereu înveți ceva pe parcurs. O iau foarte în serios. Filmele au fost destul de diferite. Toate au multe de oferit, fiecare în felul său. Și sunt abia pe la jumătate! Nu există o diferență între a fi membru al juriului și a fi un spectator obișnuit. Eu merg la cinema, iubesc filmul, e același lucru. Evident, trebuie să lupți pentru ceea ce ți se pare bun. Am învățat să nu mă las influențat prea ușor. Sunt premii importante. Filmele depind de expunerea pe care o primesc în festivaluri și, poate, de un premiu câștigat pe parcurs pentru a-și continua drumul sau chiar pentru a ajunge să fie văzute. Mai ales dacă vorbim despre un cineast aflat la primul sau la al doilea film, lucru pe care se concentrează TIFF. Caut să fiu surprins și mișcat. Vreau să nu simt trecerea timpului și să nu observ mecanismele filmului sau construcția din spatele lui.
Dacă nu există o diferență între un membru al juriului și un spectator obișnuit, atunci ce te atrage către anumite proiecte ca actor?
În general, scenariul. Un rol bun într-un scenariu bun. Contează și cine sunt oamenii de care ești înconjurat. E plăcut să te gândești că proiectul va fi văzut, dar multe dintre proiectele mele preferate, dintre cele în care am jucat, nu au fost cu adevărat văzute de public. Dacă v-aș spune care sunt filmele mele preferate dintre cele în care am apărut, aproape nimeni nu le-a văzut, dar sunt bune.
Cazul Gorky Resort mi s-a părut foarte ancorat în prezent, având în vedere ce se întâmplă cu Rusia și Ucraina. A contat și ocazia de a lucra cu cineaști polonezi. Admir filmul polonez, mergând înapoi și înțelegând poziția lui în cinemaul mondial, cu regizori precum Polanski, Wajda, Holland, Kieślowski.
Au existat roluri în urma cărora te-ai surprins preluând obiceiuri, gesturi sau moduri de gândire ale personajului chiar și după încheierea filmărilor?
Da, tot timpul. Am început într-un mic teatru din Londra. Publicul era la fel de aproape cum suntem noi acum. Nu puteai scăpa prefăcându-te. Acesta este tipul de actorie care îmi place și ca spectator. Și devine obsedant. Îți trăiești viața prin emoțiile altcuiva. Cred că, la un moment dat, a devenit mai real decât ceea ce se întâmpla în viața mea reală. Iar în ceea ce privește lucrurile pe care le iei cu tine acasă, cred că trebuie să faci asta. Nu cred că rămân cu tine pentru totdeauna, dar mă gândesc constant la lucruri pe care le-am făcut acum 30 de ani. Asta e viața mea, înțelegi? Toată lumea își ia munca acasă.
Rolurile tale pot stârni reacții emoționale foarte puternice în rândul publicului. Vezi asta ca pe un compliment sau poate deveni uneori ciudat când oamenii asociază acele emoții cu tine?
Aș lua asta ca pe un compliment. Fie că vorbim despre aceste filme independente sau despre teatru, unde poți simți emoțiile pentru că trebuie să le simți, actorul se hrănește din public. Este un schimb în ambele sensuri. O iau ca pe un compliment, pentru că atunci când merg să văd filme sau teatru, mă aștept la asta. Unele lucruri pe care le-am văzut m-au răvășit destul de tare. Linia dintre public și actor… Cu cât este mai puțin vizibilă, cu atât mai bine. Chiar și atunci când îi întâlnești pe oameni. De aceea îmi plac festivalurile precum TIFF. Nu există o astfel de linie. Trebuie să știi ce se întâmplă în lumea reală. Ar trebui să-ți fie accesibilă.