3 zile în septembrie – când realitatea o ia razna
Un plan-secvență prin Eforie Sud, în care fuga unei femei devine desprindere, iar haosul unei nopți scoate la iveală adevăruri greu de numit.
3 zile în septembrie, noul film al lui Tudor Giurgiu, pornește de la o situație aparent simplă: o femeie află, într-o seară, ceva care îi zdruncină relația și o obligă să iasă dintr-un traseu cunoscut. Numai că, din clipa în care Bianca (Andreea Vasile) începe să fugă, fuga nu mai e doar o reacție la șoc, ci începutul unei desprinderi. E urmărită aproape în timp real, într-un plan-secvență care transformă Eforie Sud într-un teritoriu al haosului, al întâlnirilor stranii și al adevărurilor care apar înainte să poată fi formulate.
Tudor Giurgiu declară pentru AperiTIFF că totul a pornit din dorința de a face o poveste centrată pe un personaj feminin, dar și din atracția pentru o lume concretă, ușor decăzută, greu de prins în formule turistice. Eforie Sud, mai ales pe final de sezon, are, spune el, „un șarm larg, decăzut, de loc care a fost cândva altceva”. Nu e nici Mamaia Nord, cu vibe-ul ei cosmopolit, nici Vama Veche, cu cool-ul deja mitologizat, ci o stațiune în care apar nenea cu pianina, văduva, titicarul, nunțile, autobuzele transformate în spații de cazare, oamenii care par ieșiți din alt timp. „E o lume pe care nu ți-o imaginezi, nu știi că există”. Tocmai această lume dă filmului sol, îl ancorează într-un concret neliniștitor.
O coregrafie invizibilă
Construcția, însă, a fost departe de improvizație. Planul iniţial, spune regizorul, era o echipă de 30-40 de oameni, care a ajuns la aproximativ 60, după ce figurația, sunetul, traseul camerei și mișcarea din fundal au cerut o organizare mult mai amplă. Erau „17 lavaliere, mai multe frecvențe, actori care apăreau într-un loc și trebuiau apoi rapid mutați, microbuze care duceau figurația dintr-un punct în altul, în timp ce camera nu se putea opri.” Una dintre duble s-a stricat, de pildă, pentru că Emilia Popescu, aflată în interiorul unui hotel cu ziduri groase, a pierdut semnalul exact când trebuia să răspundă unui apel video. Într-un asemenea film, hazardul trebuie să pară viu, dar să fie controlat la secundă.
Încredere totală în actori
Aici intră și miza actorilor. Giurgiu vorbește despre „actori autonomi”, fără de care un asemenea proiect nu ar fi fost posibil. Într-un plan-secvență, regizorul nu mai are luxul de a repara în montaj. Repetițiile fixează traseul, ritmul și cue-urile, dar, odată pornită camera, actorii rămân singuri cu adevărul momentului. Pentru AperiTIFF, Andreea Vasile descrie cu multă pasiune traseul Biancăi, tocmai prin această imposibilitate de a raționaliza imediat ce i se întâmplă. Desprinderile, spune, încep de multe ori înainte să poată fi numite. Bianca nu are un plan, nu are timp să gândească, acțiunile ei sunt declanșate de emoții și de corp. „Analiza vine mai târziu”, spune actrița. În timpul nopții, adevărul e în reacțiile grăbite, imperfecte, haotice, nedisimulate.
De aceea, Bianca nu trece ordonat prin șoc, furie, rușine, derută sau eliberare. Toate vin de-a valma. Pentru asemenea tur de forţă, pariul ei nu a fost să construiască trepte psihologice vizibile, ci să nu cosmetizeze nimic, să nu joace concluzii și să nu explice. Camera vede, indiferent de obiective, încadraturi sau dificultăți tehnice, un singur lucru: adevărul. Iar în 3 zile în septembrie adevărul nu e ceva stabil, ci ceva care se mișcă împreună cu Bianca, se modifică în contact cu fiecare om întâlnit și cu fiecare spațiu traversat.
Haos controlat
Scenariul, scris de Tudor Giurgiu, Conrad Mericoffer și Radu Grigore, a trebuit să producă exact această impresie paradoxală: haos cu structură. Tot pentru AperiTIFF, Mericoffer subliniază cât de greu e să redai haosul atunci când se filmează în flux continuu, așa că situațiile au fost construite cât mai simplu, iar în timpul dublelor au existat ajustări care au simplificat traseul. Personajele care apar în drumul Biancăi au ceva recognoscibil, dar și ușor absurd, ca și cum realitatea familiară ar fi pusă la încercare.
Victor, interpretat de Emilian Oprea, declanșează prăbușirea serii. Actorul spune pentru AperiTIFF că nu își absolvă personajul – „vinovat este, da” –, dar că povestea nu rămâne doar în zona acuzației, ci urmărește ce se întâmplă după ce proiecțiile mentale se rup. Pentru Oprea, 3 zile în septembrie e despre „adevărul dur”, despre ce există dincolo de frici și închipuiri, dar și despre puterea de a redirecționa un parcurs dureros.
Libertate în noapte
Poate de aici vine și forța filmului: nu dintr-o mare miză istorică sau socială, ci dintr-un moment intim care, odată deschis, lasă să intre o întreagă lume. Giurgiu spune că l-a interesat întrebarea: „Încotro te îndrepți?” Scenariul refuză astfel soluția clară și lasă desprinderea Biancăi în suspensie, între rănire și posibilitatea unei libertăți pe care nici ea nu știe încă s-o numească.
În spatele acestei aparente lejerități se află, însă, un proiect făcut cu rigoare, risc și curiozitate, în familia TIFF, ca ceva rezultat din sfertul de veac în care acest festival a adunat oameni, energii și prietenii care transcend, iată, evenimentul. O formă de libertate și o experiență de grup, aproape o tabără de creație la malul mării. Nu întâmplător, Giurgiu vorbește despre proiect ca despre un spațiu în care colaboratori din generații și experiențe diferite au fost puși să se descopere direct în lucru, fără plasa de siguranță a unei formule deja testate. Tocmai pentru că nu respectă matricea așteptată a „marilor opere”, 3 zile în septembrie își găsește energia în altă parte: în corpul unei actrițe care duce filmul, în mecanismul invizibil al echipei, în stațiunea uitată care devine personaj și în acea noapte în care Bianca dă, cum spune ea, „peste toți nebunii” – poate pentru că lumea însăși tocmai a început să se vadă altfel.
Vineri, 12 iunie, Gala de deschidere TIFF 2026: 3 zile în septembrie, 20:45 – Unirii Open Air
Vineri, 19 iunie, 20:30 – Casa de Cultură a Studenţilor