La ediția aniversară a TIFF, festivalul pune reflectorul pe comedia neagră, un gen provocator, în care filmul capătă conotații radicale, inconfortabile și totodată profunde.
Secțiunea The Pitch Black Anthology aduce în fața publicului o serie de titluri, de la satire suprarealiste și distopii întunecate până la povești despre canibalism și anxietăți. Povești care au rolul de a stârni reacții și controverse, care explorează modul în care privitorul se raportează la umor, absurd și situații incomode.
Într-un prezent în care multe subiecte sunt relatate de după perdea și lumea uită să facă haz de necaz, programul propune un exercițiu curajos și inovativ, acela de a oferi publicului șansa de a păși pe un teren cinematografic poate neexplorat îndejauns până acum. Spectatorul își poate forța propriile limite și toleranța față de anumite tematici mai puțin obișnuite și dezinhibate.
Filmele din selecție sunt semnate de autori consacrați, precum Luis Buñuel, Pedro Almodóvar, Quentin Dupieux sau frații Joel și Ethan Coen. Unele pot șoca, altele pot fi – în ciuda trecerii timpului – surprinzător de actuale, funcționând ca oglinzi deformate ale realității. În Farmecul discret al burgheziei, Buñuel transformă ritualurile clasei de mijloc într-o satiră suprarealistă despre convenții sociale și ipocrizie. Fargo, devenit între timp un reper clasic, combină crima și absurdul într-o poveste unde lăcomia și prostia umană produc consecințe tragice, dar adesea comice. La polul opus, Incidentul cu pianul al lui Quentin Dupieux propune un univers complet imprevizibil, în care logica este înlocuită de absurd, iar umorul apare tocmai în momentele cele mai neașteptate și inconfortabile.
Necesitatea genului și relevanța sa sunt evidente, acum parcă mai mult ca niciodată. Comedia neagră nu caută consensul, ci lovitura cu impact. Într-o industrie cinematografică adeseori marcată de formule sigure și cuminți, astfel de filme oferă o experiență de multe ori neașteptată. Umorul negru ca smoala funcționează ca o formă eficientă de critică socială, care tranzitează spectrul divertismentului clasic.
Granița dintre amuzament și indignare devine deseori fină și poate forța un tip de râs ca mecanism de adaptare. Sunt titluri care ne obligă să ne confruntăm cu propriile limite morale.
Privitorul nu este doar un simplu martor al poveștii. El devine parte a unui proces de interpretare și reevaluare. De multe ori, disconfortul provocat de aceste producții este intenționat și într-un final eliberator; recompensa se lasă așteptată și explodează la final, iar fără să ne dăm seama ajunge să ne testeze certitudinile. Să ne gândim. Când râsul nu mai reprezintă doar o reacție spontană, ci devine un instrument de înțelegere critică a lumii contemporane, atunci știm că filmul a fost bun. Iar această secțiune creează din plin astfel de epifanii.
Este o selecție care sparge bariere, deschide uși, stârnește polemici, tocmai pentru a se îndepărta de banalitate și clișeu. Poate că nu trebuie să mulțumească cuminte, ci să genereze conversații necesare, chiar după genericul final.
Ultimul viking (The Last Viking, r. Anders Thomas Jensen)
Un băiat cuminte (Good Boy, Jan Komasa)
Tipul de la pompe funebre (Mortician, r. Abdolreza Kahani)
2m² (r. Volkan Üce)
Trage-i-o lu fii-miu! (Fuck My Son!, r. Todd Rohal)
Incidentul cu pianul (The Piano Accident, r. Quentin Dupieux)
Delicatessen (r. Jean-Pierre Jeunet, Marc Caro)
Farmecul discret al burgheziei (The Discreet Charm of the Bourgeoisie, r. Luis Buñuel)
Marea crăpelniță (La grande bouffe, r. Marco Ferreri)
Pepi, Luci, Bom și multe alte fete (Pepi, Luci, Bom and Other Girls Like Mom, r. Pedro Almodóvar)
Fargo (r. Joel și Ethan Coen)
În Bruges (In Bruges, r. Martin McDonagh)
Tipu’ de la cablu (The Cable Guy, r. Ben Stiller)
Fericire (Happiness, r. Todd Solondz)
Triunghiul morții (Shallow Grave, r. Danny Boyle)