Un film despre păduri, dar și despre frică, pierdere și curaj. După cioate pornește ca o investigație și ajunge să fie o confesiune în trei. Mihai Dragolea povestește cum documentarul l-a adus pe el și pe co-regizorul Radu Mocanu în mijlocul unui conflict real, cu camere distruse și vieți puse în pericol. În centrul poveștii – Tiberiu Boşutar, activistul care i-a condus pe urmele mafiei lemnului.
Ce te-a convins să spui tocmai povestea asta – despre păduri, despre un om care se ia la trântă cu un sistem corupt?
Cred că motivațiile noastre au fost diferite, dar – dacă tot suntem la TIFF –, pot spune că în copilărie am locuit în cartierul Plopilor Vechi din Cluj, unde erau niște copaci foarte bătrâni. Primarul de atunci a decis să-i taie pe toți. Erau plopi înalți și motivul invocat era că se urcau pe blocuri și că provocau alergii. Noi ne obișnuiserăm cu ei, iar într-o vară, în câteva zile, i-au tăiat pe bucăți – au lăsat lemnele acolo, la uscat, și noi ne jucam printre ele. A fost o experiență traumatizantă, pentru că s-a schimbat brusc peisajul natural al cartierului. Timpul petrecut printre măruntaiele acelor copaci a fost, pentru mine, o legătură personală incipientă cu ideea de ecologie.
Cât despre Tibi, pe vremea când lucram împreună cu cei de la Greenpeace, ei primeau mesaje de la bărbați din Bucovina care reclamau diverse fărădelegi. Bine, o parte dintre ei o făceau pentru că erau împiedicați la rândul lor să facă mișmașuri – e o chestie clasic românească: „dacă nu mă lași, las’ că-ți vin de hac”. Dar, paradoxal, semnalau lucruri reale și importante. Așa am ajuns acolo, ne-am întâlnit cu mai mulți oameni și, discutând cu producătoarea Monica Lăzurean, mi-a venit ideea de a documenta motivațiile acestor personaje. Unii s-au retras, alții nu – și așa am ajuns la Tibi, care era foarte dornic să fie filmat. Avea multe particularități, și la început chiar fugeam după el ca într-un joc video, până ne-am luat bătaia și am început să ne punem întrebări legate de motivația lui. A început să facă multe live-uri când a văzut că un alt „concurent” avea succes cu ale lui.
Crezi că i-a deturnat misiunea această popularitate crescândă?
Cred că atunci când te ascultă mii de oameni și primești validare constantă, ajungi să intri într-o vrajă. Începuse să facă acțiuni pentru notorietate. A devenit tot mai urmărit, i se cerea un anumit tip de conținut – confruntațional, violent. Și-a radicalizat acțiunile și asta i-a adus și vizibilitatea care l-a propulsat, inclusiv politic. Nu știu dacă discursul lui a fost replicat de George Simion, dar stilurile lor sunt foarte apropiate: au niște persona online, niște avataruri care performează în feluri bine definite. Da, cred că s-a îndepărtat de scopul lui inițial – acela de a expune corupția din sistemul silvic. A intrat pe un drum politic și a început să-i promoveze pe Călin Georgescu și pe Simion.
Crezi că avea acest plan de la început?
Nu cred. Cred că internetul i-a dictat direcția. Problema pădurilor devenise populară pe social media la un moment dat, dar apoi discursul s-a schimbat odată cu apariția lui Georgescu – iar Tibi s-a adaptat. Oricum, nici inițial nu cred că scopul lui era pur ecologist. La un moment dat chiar a spus că pădurile trebuie fiscalizate corect – ceea ce e o altă discuție.
Când ați înțeles asta, ce ați decis să faceți?
După ce am fost agresați, ne-am întrebat ce sens mai are să continuăm. Documentam subiectul din 2021 până în 2023. Inițial voiam să înțelegem motivațiile acestor oameni, dar în timp ne-am dat seama că e vorba, de fapt, despre relația noastră disfuncțională cu natura. În timp ce noi ne certăm și ne fragmentăm social, mai dispare câte o bucată de pădure. Așa că am dus filmul într-o zonă meta, în care și procesul de realizare devenea o poveste în sine. Eram doi regizori cu anumite diferenţe de opinie și am decis să documentăm și această divergență.
Așadar, dintr-un documentar observațional, ați fost forțați să mergeți spre unul performativ.
Exact. Radu (Mocanu) nu voia deloc să apară. Nici mie nu-mi plăcea ideea să mă filmez, dar am vrut să arătăm cum ne-am raportat fiecare la momentul de ruptură și ce am făcut mai departe. Cum nu aveam acces la ședințele de judecată – unde oricum nu se întâmpla mare lucru, pentru că existau cazuri mai grave – ne-am asumat să ieșim în față și să fim și noi parte a filmului. Radu și-a găsit un sens în a mă documenta pe mine, iar eu – într-un fel asemănător cu Tibi, care se refugiase în live-uri – m-am refugiat în spațiul meu natural, devenind „salvatorul” unui petec de pământ. Așa ne-am făcut curaj să ne filmăm. A fost o tranziție grea, pentru că eram obișnuiți cu documentarul semi-observaţional: ai un personaj, îl urmărești, iar tu articulezi sensul la montaj.
E un proces de vulnerabilizare.
Da, clar. Am intrat într-o zonă foarte intimă. E și o documentare a prieteniei și a relației mele cu Radu, care a fost afectată de film. Am avut opinii diferite despre Tibi, ne-am înstrăinat pentru o vreme, dar apoi ne-am reconectat.
Mihai, ești clujean și ai crescut cu TIFF-ul în oraș. Ce înseamnă pentru tine să te întorci aici cu acest film?
Îmi amintesc perfect că primul film pe care l-am văzut la TIFF a fost La mala educación al lui Almodóvar, acum 21 de ani. Eram adolescenți, mergeam în gașcă, cu peturi de bere ascunse în rucsaci. Și era o atmosferă de cinema ca în anii ’20-’30 – lumea țipa în sală, interacționa visceral cu ecranul. TIFF-ul a fost, pentru mine, o poartă spre cinemaul care contează. Clujul era destul de închis, iar Chirilov venea cu filme care ne scuturau din temelii. M-au influențat profund. Acum sunt cu al patrulea film aici și mă bucur de fiecare dată. Mă întorc acasă și simt o formă de siguranță – ca atunci când vii la părinți și le spui ce ai mai făcut cu viața ta.