„Dintre toate barurile din toate oraşele de pe lumea asta, intră tocmai într-al meu.” E Ilsa (Ingrid Bergman), femeia pe care Rick (Humphrey Bogart) a iubit-o cu ani în urmă în Paris, cea care se nimerește în barul acestuia din Casablanca. Pianistul Sam (Dooley Wilson), un prieten comun din fosta viață, e șocat să o vadă. Ilsa îi cere să cânte piesa pe care ea și Rick și-au însușit-o, As Time Goes By: „Mai cântă o dată, Sam.” Inițial reticent, Sam cedează, iar la primele acorduri Rick vine din încăperea din spate: „Am crezut că ți-am spus să nu cânți niciodată acest cântec!”. Apoi o vede pe Ilsa, și privirile li se intersectează. Ilsa, care acum e căsătorită cu Victor Laszlo (Henreid), un erou al Rezistenței franceze alături de care încearcă să se refugieze din fața naziștilor în încă neutrele State Unite. Rick, care a crezut că a pierdut-o pentru totdeauna.
Produs și lansat într-o perioadă aproape contemporană cu evenimentele de pe ecran, Casablanca are toate elementele unui veritabil thriller de spionaj, însă ele servesc și ca o miză în continuă creștere în contextul poveștii de dragoste care, deși emoționantă, pălește în fața imensității tiraniei care a pus stăpânire pe continent.
Cu cât aflăm mai multe despre Rick – și cu cât aflăm mai multe, împreună cu Rick, despre sacrificiile și loialitatea Ilsei –, cu atât relația lor devine mai profundă, iar această profunzime aduce o notă încă și mai gravă scenei de final, când aleg să pună lumea mai presus de ei înșiși. Filmele romantice plasate în vreme de război jonglează mereu între intimitatea care-i leagă pe cei doi protagoniști și bombele care explodează în jurul lor, iar Casablanca adaugă greutate acestui joc întrebând cât de mult contează de fapt această căutare a fericirii când lucruri mult mai importante sunt în joc.
Așa cum războiul a cerut un efort de grup pentru a fi câștigat, așa și Casablanca a devenit un clasic datorită colaborării angrenate de Warner Bros și producătorul Hal B. Wallis. Scenariul semnat de frații gemeni Julius și Philip Epstein și Howard Koch, care e sofisticat și nu irosește niciun moment. Regia lui Michael Curtiz, care e de o simplitate și eficiență rar egalate. Muzica lui Max Steiner, care leagă cu o ață invizibilă elementele de pe ecran și aduce un plus de emoție. Distribuția interșanjabilă, de la Bogart și Bergman la personajele secundare care aduc la viață purgatoriul-capitală marocană. E un film care nu numai că se simte fresh la mai bine de 80 de la lansare, dar funcționează mai bine cu fiecare vizionare. Cum spunea și Roger Ebert, cu cât îl cunoști mai bine, cu atât îți place mai mult.
Miercuri, 14 iunie, 21:45 – Piața Unirii Open Air
Miercuri, 14 iunie, 21:45 – Parc Poligon Florești