Din 2009 și până la începutul pandemiei, Xavier Dolan a avut un ritm de lucru fassbinderian: aproape anul și filmul. Noaptea în care Logan s-a trezit, primul său proiect din 2019 încoace, e o miniserie TV de cinci episoade, de parcă ar încerca să recupereze timpul pierdut. Tematic, rămâne în aceeași zonă: relațiile complexe dintre mame și fii, care i-au traversat filmografia de la debutul Am omorât-o pe mama, cu care lua cu asalt Cannes-ul la doar 19 ani, la Doar sfârșitul lumii, care i-a adus Marele premiul al Juriului la același festival. Însă dacă ultimele lui trei filme au fost hit or miss (lucru vizibil mai ales cu ambițiosul The Death and Life of John F. Donovan, care rescris în camera de montaj a ieșit un dezastru), Noaptea e o întoarcere la formă pentru copilul teribil al cinemaului canadian.
Adaptată după o piesă de Michel Marc Bouchard (pe care l-a mai adaptat și în 2013 cu Tom la fermă), miniseria se desfășoară pe două planuri temporale, în 2019 și 1991, și se deschide cu un episod care e mai degrabă interesat în creionarea unei atmosfere misterioase, rău prevestitoare, care împrumută ceva din Twin Peaks-ul lui David Lynch, decât în unirea elementelor narative.
Pe rând, îi întâlnim pe frații Larouche și demonii personali cu care aceștia se războiesc, într-o premisă desprinsă parcă din Six Feet Under: mezinul Elliot (Dolan însuși, și aici schimbat fizic), oaia neagră a familiei, ieșit de la dezintoxicare numai pentru a putea fi alături de mama aflată pe patul de moarte; Denis (Éric Bruneau), tulburat de coșmaruri, care trăiește separat de soția și fiicele sale și pe care Elliot îl consideră tatăl pe care nu l-a avut niciodată; și complicatul Julien (Patrick Hivon), care a revenit la școală pentru a se putea ține departe de alcool și își înșeală soția cu o prostituată, și de care Elliot nici nu vrea să audă.
Dolan e natural în rolul complicatului Elliot, dar e încă și mai sigur pe sine în examinarea unei familii disfuncționale care e pe cale să se destrame definitiv. Paleta cromatică ștearsă aruncă o umbră sufocantă asupra personajelor deja damnate, iar muzica lui Hans Zimmer reverberează din fiecare colțișor al casei Larouche, adăugând tensiune la sentimentul că cel mai rău scenariu posibil va deveni realitate. Secretele din trecut ies ușor, ușor la suprafață – trecerea de la naturalism la horror demonstrează că trauma poate avea efecte dăunătoare chiar și după ani buni. Primele două episoade, care se vor putea vedea mâine la TIFF.22 într-o proiecție unică, sunt un start intens, impresionant, o revenire binevenită din partea celui a anunțat că plănuiește să se retragă – poate totuși prea devreme.
Vineri, 16 iunie, 12:30 – Cinema Florin Piersic