Pe Iulia Rugină o știu de la primele scurtmetraje. Pe 8 martie va avea premiera la HBO Max serialul Ruxx, unde Vera Ion semnează scenariul, iar Iulia regia (pentru cea mai mare parte dintre episoade). O poveste urbană, care se peterce într-un București cool și cosmopolit, în care protagonistele își trăiesc speranțele și angoasele unei întregi generații, aflate undeva în jurul vîrstei de 30 de ani. Am vorbit cu Iulia Rugină despre acest proiect și despre ce a însemnat această poveste.
În ce moment din viață/carieră a venit proiectul ăsta? Și ce a însemnat el?
Era 2019 toamna (sună ca în altă viață) când am auzit prima dată de Ruxx, tocmai îmi terminasem de scris teza de doctorat. Urma să înceapă școala, unde eu predam încă de atunci la secția de Scenaristică. Și tocmai obținusem, după 3 ani de încercări și nereușite, o finanțare de la CNC pentru documentarul pe care voiam să-l fac. Și cred că nici măcar nu auzisem cuvinte ca SARS-COV-2 sau Covid-19. Ruxx a fost, în limbaj de teorie scenaristică, un foarte mare plot point in viața mea. Un punct de cotitură, ceea ce se cheamă point of no return. Mi-a schimbat toata traiectoria, profesional și personal, am pus pe hold ce aveam și am pornit-o pe drumul ăsta timp de vreun an. Iar când m-am întors le-am găsit pe aproape toate așa cum le-am lăsat, le-am terminat și mi-am luat și niște bonus de înțelepciune și experiență în regie la pachet. Deci a însemnat mult pentru mine în viața mea.
Cît de diferit a fost pentru tine față de ce făcuseși?
Au fost diferențe mari în stilul de lucru, în durata pe care s-a întins filmarea, în dozarea energiei. A fost prima dată când am regizat un text care nu era scris de mine. Dar altfel, cred că am făcut lucrurile la fel cum le-am făcut și alte dăți. E aceeași meserie până la urmă, una pe care eu o iubesc necondiționat. Și ce a fost identic cu alte dăți a fost bucuria de a fi zi de zi platou și de a trăi timp de mai multe luni într-o familie mare și frumoasă cum se formează de obicei în echipele de filmare. Și cum a fost și asta.
Ce v-ați dorit de la poveste/serial?
Eu mi-am dorit autenticitate și emoție, ambalate într-un limbaj accesibil publicului pe care să îl luăm cu noi în călătoria asta pe care o fac personajele de la episodul 1 la episodul 8. Ne-am dorit să ne uităm mai atent la București și la oamenii care îl populează, pentru că în felul ăsta ne putem uita, ca într-o oglindă, la noi înșine.
E o serie care are ca personaj principal lumea Bucureștiului, în primul rînd, Un oraș colorat, neașteptat, eclectic, cool, pe fundalul căruia se întâmplă tot felul de evenimente: intrigi politice, campanii electorale, povești de amor, istorii de familie. Primul lucru pe care l-am simțit e ritmul din Ruxx. O tensiune secondată de o formă de melancolie, care mi se pare o marcă a poveștii. Cum ați ajuns la combinația asta?
E foarte frumos cum descrii și e prima dată când îmi dau seama că așa e. Cred că a venit din mai multe locuri. Gândul sigur a venit de la producătorii creativi de la HBO. A trecut prin scenariul Verei Ion, care pune pe masă toate direcțiile și personajele astea. A venit de la actori care le-au înțeles pe toate și le-au ținut în mână foarte bine până la final. A contribuit și imaginea semnată de Andrei Butică și camera ținută de Boroka Biro. S-a preluat foarte frumos pe parte de montaj de Mihai Codleanu și s-a completat perfect cu sunetul și muzica venite via Marius Leftărache. Cred că Ruxx a luat puțin de la toți. Dacă e cum spui și sper că e, nu e meritul meu decât într-o măsură. În rest, e cea mai bună exemplificare a modului în care am înțeles că se lucrează, de fapt, la un serial. Nu e o singură minte, nu e un singur om, un singur autor. E o echipă întreagă, pe care eu doar am avut norocul să o coordonez ca regizor.
Serialul are în prim plan protagoniste. O problematică mai degrabă feminină decît masculină și captează un aer al timpului, cînd vorbește despre diferențele dintre generații și de modele diferite de viață. V-a interesat și o parte “documentară” a unei lumi românești?
Sunt convinsă că a fost unul dintre gândurile Verei când a dezvoltat povestea, iar eu am relaționat cu asta. E greu să nu relaționezi, pentru că în Ruxx sunt lucruri pe care le vezi zi de zi. Locuri, discuții, relaționare interumană. Cred că era momentul ca acest serial să se întâmple, ca poveștile astea să se spună, ca perspectiva feminină să fie mai prezentă pe ecranele, mari sau mici, din România. Tonul din Ruxx e în general pozitiv, ambalajul e atractiv, dar simt că serialul ăsta se duce în niște adâncimi care nu sunt atât de nice and clean. Și asta îmi place cel mai mult la el. Sunt acolo toate lucrurile astea. Ne-am obișnuit să îmbrăcăm în ambalaje gri suferința și dilemele, dar cred că ele sunt la fel de puternice și dacă le povestești în culori. Poate chiar mai puternice.
Ai putea să zici „Ruxx c’est moi”? Și dacă da, de ce?
Absolut. Chiar dacă nu a venit din mine povestea, am recunoscut-o ca fiind acolo de foarte mult timp. Am fost și Rux și Denisa, sunt foarte Cristina, aș vrea să fiu uneori Liliana. Și cred că mă comport foarte des ca Andrei. Nu m-am gândit niciodată că Ruxx ar fi produsul cinematografic al vieții mele, că nu e, dar sunt acolo în el suta la sută. Suntem mai mulți acolo în el sută la sută și asta e foarte frumos. Deci mai degrabă “Ruxx c’est nous”.