Monica Lăzurean-Gorgan este regizoare de filme documentare și producătoare. În pandemie a lansat două filme: Lemn (pe care l-a regizat) și Acasă (regia Radu Ciorniciuc, pe care l-a produs). Am întrebat-o cum a fost, ce i-a lipsit, de ce s-a bucurat în acest an care a trecut.
Cum a fost ultimul an pentru tine?
Cu bune și rele, ca pentru noi toți. Iar în anul 2020 nu știu cum s-a potrivit să lansăm nu unul, ci două filme foarte importante pentru mine, Acasă și Lemn. Știi, un producator nu are filme de lansat în fiecare an. Și uite cum s-a potrivit în cazul meu.
Iar aceste filme sunt genul de filme care au nevoie de public live, de oameni cu care să discutăm după proiecția filmelor, de idei, de feedback, de dinamica aceea extrem de importantă pe care o ai cu spectatorii unui film documentar. Vorbesc de acele filme documentare care te provoacă și îți cer cumva să iei atitudine, care te fac să întrebi: „Eu cum pot ajuta, eu ce pot face, fie pentru cauza pădurilor, fie pentru o mai bună integrare și acceptare a altora care au avut un start în viața diferit de al nostru?”. Deci, acest lucru ne-a lipsit cel mai mult în 2020, interacțiunea umană în discuțiile de după proiecția filmelor.
Ce a însemnat filmul Acasă?
Știi, nu există doar filmul Acasă, ci anterior filmului a existat și proiectul social Acasă, cartea Acasă, implicarea în viața familiei Enache, integrarea copiilor Enache în societate și în scoală etc.
Deși se poate vorbi foarte mult despre acest film, aș răspunde acum cu gîndul doar la două idei: pentru mine este un film despre istoria noastră ca oameni, condensat în 83 de minute, este despre plecarea noastră din natură, din peșteră, dacă pot să zic așa, și trecerea noastră spre o societate organizată cu regulile și rigorile ei.
Și, în același timp, pentru mine este un film tot despre noi, despre ce putem face la nivel de societate și la nivel de implicare civică, pentru a fi empatici, altruiști și alături cu cei din jurul nostru.
Te așteptai la cariera lui internațională?
Da, mă așteptam și ne-am bucurat de toate feedback-urile venite din afara țării de la oameni care poate au văzut în film lucruri diferite decît noi, aici în România. Filmul a avut premiera internațională la Sundance, iar publicul din America a văzut în film o familie care a ales în mod deliberat să trăiască în natură și să fugă de civilizație.
Am avut cronici foarte bune, interesante și diverse și cred ca aceasta este și frumusețea unui film, să poată să-i vorbească unui public variat și fiecare să găsească în film ceva cu care să rezoneze. Până acum avem (cred) 33 de premii internaționale și distribuție în mai multe teritorii. Iar filmul continuă să circule în festivaluri și să fie cerut. Apropo de „cerut”, cel mai mult m-a bucurat cererea Facultății de Sociologie din Cluj-Napoca pentru a proiecta filmul în cadrul întîlnirilor cu studenții.
Cum împaci munca de documentarist cu cea de producător?
Până deunăzi le împăcam chiar bine. Acum încep să simt tot mai acut ca nu am timp destul pentru research-ul si proiectele mele. Și merg pe același pattern ca până acum. Deși sunt conștientă de acest lucru nu reușesc să mă organizez în favoarea mea, și deci prioritizez în continuare proiecte la care sunt producător în defavoarea proiectelor pe care le am ca regizoare.
La ce lucrezi?
Ca producător (întotdeauna producător creativ, altfel nu pot) am chiar multicele proiecte, toate foarte faine și diverse. Despre proiectele acestea aș putea să povestesc mult. Însă nu m-aș simți încă în largul meu să povestesc despre proiectele mele. Trebuie să mai avansez cu ele și să capete o formă mai clară ca să am despre ce povesti.
Cum alegi filmele pe care le produci?
Pentru mine două lucruri sunt extrem de importante: subiectul și regizorul. Dacă povestea care se dorește a fi povestită rezonează cu mine, cu zona mea de interes, dacă pot eu aduce plus valoare la acel subiect, atunci sunt de acord sa fiu parte din echipă. Iar relația cu regizorul este extrem de importantă și de aceea aleg cu mare grijă oamenii cu care lucrez. Recent am refuzat proiecte pentru că anticipam că relația cu un anumit regizor nu va funcționa.
Dar subiectele tale?
Dacă te bântuie ceva, acel ceva trebuie povestit. Asta am conștientizat-o destul de tîrziu, deși tot timpul mă bîntuia pe mine ceva. E important să înțelegi că atunci cînd dezvolți o poveste pentru un film, acea poveste trebuie să rămînă vie in tine pentru mult timp. Un film documentar de lungmetraj se face între 3 și 6 ani și este important să rămîi în poveste atâta timp cît este nevoie să spui acea poveste într-un mod impecabil (pentru tine). Și dacă pierzi interesul pentru acel subiect (cum mi s-a întîmplat) este ok să renunți sau să pui proiectul într-un sertar.
Fiind vorba despre o altă gestație în cazul filmelor documentare, cît de importantă e echipa?
Întotdeauna m-am simțit bine în echipe mici. Echipele mari mă făceau să mă simt cumva incomodă. Nu neapărat din cauza că nu puteam controla eu totul, ci mai mult din cauză că nu sunt făcută să fiu extrem de sociabilă și lejeră cu oameni diversi. Iar acum, de cînd fac numai documentar mă simt extraordinar de bine și în armonie (sper eu) cu mica echipă.
Da, este evident că echipa este foarte importantă și pentru că în cazul filmului documentar nu suntem mulți, dar suntem esențiali. Suntem o mînă de oameni care facem mai de toate, dar în mod organizat. De exemplu, pentru filmul Acasă eu am stat destul de mult la montaj, lucru care nu intră neaparat în atribuțiunile mele atâta timp cît munca la montaj curge bine. Și in general, ești prezent acolo unde este nevoie de tine și da, poate fi time-consuming, dar în acelasi timp faci parte din mica echipă a unui film documentar, film care povestește ceva și despre tine (mine).
Dacă ar fi să-i dai un sfat unui regizor de documentar la început de drum, ce i-ai spune?
Dacă „Follow your instinct” nu ar fi deja un clișeu, as zice: urmează-ți instinctul și îndraznește să faci ceva ieșit din clișee.