Selecționerul Ana Maria Sandu a ales pentru TIFF.19 zece documentare foarte diferite dar subtil conectate și care, puse cap la cap, devin un fel de trailer al realității în care trăim.
Cum arată lumea ilustrată în documentarele de anul acesta?
Ca de fiecare dată, și anul acesta documentarele de la TIFF au multe ferestre deschise spre noi și spre tot felul de spații. Sunt istorii despre identitate, celebritate, fragilitate. Despre personaje și întâmplări din colțuri geografice diferite. Natura umană e atent reconstituită în acest puzzle care este filmul documentar. Și care e, când detectivism, când terapie, când bisturiu de chirurg care decupează o felie de viață, când nebunie de colecționar care își dorește să scotocească după cele mai intime amintiri care n-ar putea fi niciodată puse cap la cap altfel, într-o narațiune vizuală și credibilă.
Care sunt temele principale abordate?
Temele mari, la fel ca în literatură și în cinema, în general, sunt mereu aceleași: dragostea, moartea, recuperarea unui trecut, depășirea unei traume etc. Și le poți număra pe degetele de la două mâini. Așa că surpriza nu vine neapărat de la tematica abordată, ci de la felul în care e spusă povestea. De la prospețimea și ingeniozitatea unui ochi „martor” care alege să ne-o dezvăluie. Depindem, așadar, de sensibilitatea și de onestitatea acestui ochi. Dacă v-aș spune că există în selecție filme foarte diferite, cred că acesta ar fi cea mai bună descriere. „What’s Up Doc”-ul e ca o burtă de balenă, în care intră povești despre Bruce Lee, un tată agent KGB, niște oameni trecuți de prima tinerețe care încă mai speră că își vor găsi jumătatea, despre Tarkovski, niște tablouri furate și alte minunății.
Ce aduc nou aceste filme în peisajul What’s Up Doc de până acum?
De câte ori n-am auzit expresia: „viața mea e un roman/ un film”. În cazul documentarului, chiar se întâmplă asta. E emoționant să descopăr an de an că există o dorință incredibilă a oamenilor de a căuta și de a împărtăși povești. Ca și când „realitatea” ar fi un tărâm generos, inepuizabil, căruia nu ai cum să-i vezi capătul. Poate că, pentru fiecare selecționer, filmele alese sunt niște exponate într-un muzeu personal, care apoi devine public și are spectatori. Mă atașez de filmele din fiecare an ca și cînd ar fi ale mele.
Ce te-a impresionat la ele astfel încât să te convingă să le alegi?
Există mai multe feluri de a te îndrăgosti: la prima vedere sau încet, dar sigur. Glumesc acum. Sunt filme care mă topesc pur și simplu. Și nici nu mai reușesc apoi să adorm. Și de abia aștept să-i spun lui Mihai Chirilov despre ele. Sunt unele cu care sunt împărțită, îmi plac, dar nu până la capăt și atunci le mai las, le redeschid, ca să mă conving dacă e da sau e nu, până la urmă.
Care este cel mai „puternic” dintre ele? (emoționant)
Cred că documentarul care m-a atins cel mai tare anul acesta este Painter and the thief (regia Benjamin Ree), care ne duce într-o zonă periculoasă: unei artiste îi sînt furate două lucrări. Unul dintre hoți, odată prins, recunoaște că era foarte drogat cînd le-a sustras. Dar motivul rămâne halucinant: „Mi s-au părut foarte frumoase”. Din această întâmplare se naște o prietenie și o fascinație reciprocă. Curiozitate umană și artistică deopotrivă. Frici împărtășite și un film care nu te lasă nici o clipă să judeci și să crezi că știi mai bine decît protagoniștii cum e cu luminile și cu umbrele sufletului și ale minții.
Credit foto: Robert Petreanu