Ce viitor are o națiune deprimată? Se întreba regizorul Brešan la Q&A-ul ce a urmat proiecției filmului său, O, ce țară minunată, la Festivalul de film la Salonic. Cineastul a povestit cum, după terminarea războiului din Iugoslavia și obținerea independenței, lumea spera că Croația va deveni altceva, iar acum toate straturile sociale sunt profund dezamăgite. Și a recunoscut că, până la urmă, despre asta e filmul lui: despre o depresie națională. Însă, adaug eu, povestită în pur stil regional, cu mult umor sec, negru, ba chiar macabru. Cei care se întreabă unde au dispărut tragicomediile tipic balcanice, nu trebuie să le mai caute. În această selecție la TIFF, ele sunt bine reprezentate. De la Parada al lui Srđan Dragojević n-am mai văzut așa o satiră de spumoasă și de inventivă a unui spațiu geografic despre care credeam că s-a spus deja tot.
O, ce țară minunată are o premisă narativă stupefiantă care, ce bine, nu e doar un artificiu și care se justifică, în final, îngropând într-un strat mai profund întâmplările de până atunci. La Salonic, am râs mult și bine, nestingherită de vreo diferență culturală. Dar m-am și îndurerat. În Balcani, totul pare cumva la fel. Și, totuși, regizorul nu-și consideră filmul o comedie. Când a scris scenariul, a încercat să-și exprime punctul de vedere care poate fi concentrat într-un singur amărăciune. „Sigur”, mai spune el, „sunt un tip mediteranian. Nu pot trăi fără umor. Umorul e felul meu de-a raționa, un fel de-a comunica. Am vrut să fac un film despre Croația astăzi și m-am întrebat care sunt tabuurile societății? Primul, sinuciderea veteranilor de război, al doilea, corupția politicienilor de rang înalt și, a treia, influența unui politician mort (Franjo Tuđman). Vă sună cunoscute aceste traume? În această zonă geografică, cu toții trăim cu în picior în groapa unor figuri politice din trecut”. Despre trecut și umbra unui politician mort este și Marshal, pelicula sa anterioară cu un picior în groapa lui Tito. Atunci când pe o insulă croată își face apariția fantoma Mareșalului, această viziune atrage un val de turiști nostalgici, de vârsta a treia, iar viața devine din ce în ce mai suprarealistă. Regizorul construiește un microunivers populat cu genul de personaje excentrice pe care le-am întâlni la Kusturiça sau la frații Coen.
Amuzant, candid, perfect jucat, filmul, care se citește și ca o parodie evoluată la X-Files, ascunde sub aparența colorată și plină de vervă, o perspectivă înțepătoare, ba chiar dureroasă, a vieții post-iugoslave.
Witnesses, singurul din selecția de 3 care nu e o comedie, ne întoarce și acesta în timpul dezmembrării Balcanilor, însă nu e despre război în mod direct, ci despre un mister criminal extrem de inteligent povestit (are o structură asemănătoare cu cea din Rashomon al lui Kurosawa) care, la rândul său, ascunde o dramă SIDA, superioară, plină vârf cu intensitate emoțională.