Arctic, debutul în lungmetraj al brazilianului Joe Penna, are o poveste relativ simplă: un pilot pe nume Overgård, jucat de Mads Mikkelsen, se zbate să supraviețuiască după ce avionul pe care îl pilota s-a prăbușit în Arctica. Delimitîndu-și un spațiu relativ sigur, ferit de prădători și furtuni puternice, el trăiește în carcasa unui fost avion, încălzindu-se cu ajutorul unei butelii și hrănindu-se cu pești pe care-i pescuiește printr-o gaură făcută în permafrost. Ritmul cotidian prezentat inițial îi este dat, însă, peste cap în momentul în care zărește un elicopter, iar șansa salvării este spulberată după ce o furtună îi imprimă acestuia din urmă același destin: prăbușirea. Avînd, acum, o victimă grav rănită, inconștientă în grijă, Overgård realizează că planul său de a sta pe loc și supraviețui cît mai mult posibil, în speranța că va fi descoperit (desenează chiar un S.O.S. imens în zăpadă), nu mai e fezabil, astfel că hotărăște să plece, folosindu-se doar de o hartă a zonei, în căutarea ajutorului.
Dialogul e aproape inexistent, iar detaliile despre personaje și trecuturile lor sînt puține la număr: nu aflăm decît că personajul lui Mikkelsen a pierdut pe cineva în accidentul care l-a izolat aici, cel mai probabil un co-pilot, după monumentul funerar construit din cîteva pietre în fața căruia meditează, iar despre victima interpretată de María Thelma Smáradóttir că are o familie care o așteaptă acasă, după fotografia pe care Overgård o găsește în cabina elicopterului cînd o salvează. Cu toate acestea, protagonistul reușește să apară nuanțat prin importanța pe care Penna o acordă ritualului său zilnic și prin performanța lui Mikkelsen, care face rolul carierei sale.
Ca în orice dramă despre supraviețuire, există și aici situații limită la care personajele sînt expuse. Însă spre deosebire de tratamentul hollywoodian, în cazul de față sînt prezentate într-o manieră naturală, fără prea mare spectaculozitate. Fie că este vorba de atacul unui urs polar sau de o groapă adîncă ascunsă vederii din cauza zăpezii, pericolele sînt iminente și nu vin ca o surpriză. Ele sînt impedimente pe care Overgård le cunoaște și și le asumă atunci cînd pornește la drum. Dar mai mult decît seriozitatea cu care scenariul tratează situația protagonistului (de remarcat și că filmul nu debutează cu dezastrul care îl izolează pe acesta, ci ajungem să-l cunoaștem de-abia după ce a găsit o cale de rezolvare a propriului conflict), e imaginea lui Tómas Örn Tómasson cea care are meritul pentru acest aspect de docudramă. Deși în continuare tensionante, secvențelor le lipsește senzaționalul, acel factor „wow” atît de cunoscut, lucru ușor observabil mai ales în secvența coliziunii elicopterului cu solul, care e blocată vederii, sau cea a atacului ursului polar în comparație cu secvențe asemănătoare din alte filme (vezi The Revenant, în regia lui Alejandro González Iñárritu).