Iubirea, așa cum o văd la aproape 40 de ani, e și gînd, e și alegere
Filmul de debut al lui Marius Olteanu, Monștri., a fost selecționat anul acesta la Berlinală, în secțiunea Forum. Este singurul titlu românesc prezent în 2019 în Festival.
Înainte de Monștri. ai făcut scurtmetrajul Scor Alb. Ceea ce a devenit în lungmetrajul tău de debut prima piesă a puzzle-ului. De ce această poveste de dragoste posibilă și imposibilă totodată?
După Scor Alb, scurtmetrajul, în afară de întrebările celor care îl văzuseră și care voiau să înțeleagă tot, să știe povestea întreagă, într-o formă în care imaginația să nu mai aibă treabă, eu am rămas cu Dana, acestă femeie care se încăpățânează să facă lucrurile așa cum vrea ea, cum simte, care încearcă să fie fericită în felul ei, în afara cutumelor. Povestea lungmetrajului era fundalul scurtului, era acolo de la început. Am zis parte din ea în indicațiile către actori, în discuțiile cu Luchian Ciobanu, directorul de imagine, și cu Alexandra Alma Ungureanu Stroe, scenografa filmului, doi dintre oamenii care au fost mereu alături de mine în proiectul ăsta.
Asemănător cu construcția din Synecdoche, New York al lui Charlie Kaufman, povestea asta a tot crescut, s-a tot complicat, cu fiecare element pe care îl descopeream și adăugam despre personaje, pînă cînd am simțit că vreau să îi scot pe oamenii ăștia din capul meu. Să îi confrunt cu realitatea unei forme finite, să văd ce e posibil și ce e imposibil acolo, în tot ce au și caută ei. Am ales de multe ori însă să nu dau la o parte ce părea imposibil. Dintr-un fel de iubire pentru personajele mele, pentru ce încearcă ele. Pînă la urmă asta mi se și pare foarte frumos în iubire, așa cum o văd acum, la aproape 40 de ani, că implică un proces, că e și gînd, e și alegere.
S-ar fi putut numi, cehovian, și o zi din viața unui cuplu. În care nimic nu e ce pare. Ce ți-ai dorit cînd ai început să scrii scenariul? Cît de fidel a ieșit filmul?
În synopsisurile pe care le-am scris pentru diferite pitch-uri și prezentări, am tot descris intervalul de timp din film ca „posibil ultimele 24 de ore din viața unui cuplu căsătorit de mult timp”. Intenția de început asta a fost, de a arăta un cuplu ca pe un vehicul care merge de mult timp pe sens interzis și care e văzut, în relanti, în momentul chiar de dinaintea accidentului. Și revin la posibil și la imposibil. În lucrul cu actorii filmul ăsta s-a schimbat ca niciun proiect de al meu de pînă acum. Poate pentru că mi-am dat eu voie să accept asta, poate pentru că așa a fost să fie. Într-un fel sau altul, aproape toți actorii principali care au fost opțiunea inițială au plecat din proiect. Și cu ei a dispărut și forma ideală a filmului. E foarte mult de spus aici. O să zic doar că am ajuns foarte departe cu întrebările legate de identitatea personajelor. Și cumva, cu fiecare pierdere, abandon, actor văzut, am ajuns mai aproape de ce e filmul acum. A fost un proces și o negociere, sînt elemente din scenariu în film pe care nu aș fi putut să le abandonez, dar sînt și lucruri pe care cei implicați le-au adus cu ei, care nu îmi aparțin, iar pentru multe dintre ele le sunt recunoscător. Mă interesează mai puțin fidelitatea și mai mult descoperirea, parcursul.
Mi se pare că în banalitate stă, cumva, și puterea story-ului tău. Nimic nu sare în ochi, toți încearcă să fie ok, orice ar însemna asta. Ce a fost greu și ce a fost ușor la filmul ăsta?
Banalitatea e un cuvînt destul de alunecos. Dacă ar fi să opunem, de exemplu, ce face Dana, în prima parte a filmului, vieții noastre de zi cu zi, Monștri. cred ar putea părea mai degrabă un fantasy. Dar da, la lumina zilei, în interacțiunile cu ceilalți, personajele mele își doresc să fie iubite, să fie acceptate, să nu deranjeze. Toate duc cu ele o carență de iubire pe care o exprimă cum pot, care e ca umbra lăsată de o lumină aflată prea departe. Cel mai greu a fost să îi fac pe ceilalți să îi iubească pe oamenii ăștia așa cum o fac eu. Să îi judece doar în dorința de a îi înțelege. Probabil lupta asta se va duce și cu spectatorii. Îmi doresc foarte mult ca cei care văd filmul să plece cu personajele în cap și, gîndindu-se la ele, să se gîndescă la ei înșiși, la distanța pe care sînt dispuși să o facă pe drumul spre celălalt. E foarte greu. Este în film, pe un perete din casa personajelor, o pagină dintr-un calendar cu un citat din Seneca ( pagina era deja acolo, în locație, am luat-o ca pe un semn și am ales să nu o dăm jos) – „Dacă un om s-a așezat dincolo de nevoia de a avea, ce i-ar putea lipsi?” Dana și Arthur încearcă, în felul lor, să se așeze dincolo de nevoia de a avea. Unul din lucrurile care pot urma după „a avea” este și „a avea dreptate”.
Monștri. va avea premiera la festivalul de la Berlin, în secțiunea Forum. Cît de importantă e pentru film și pentru tine această selecționare? Ai mai fost la festival?
Monștri. e primul meu lungmetraj și o selecție la un festival de categoria A înseamnă foarte mult. Cu tot ce presupune asta, de la certificarea exterioară a alegerilor făcute în ultimii doi ani pînă la vizibilitatea pe care o dă și o va da filmului. Inclusiv motto-ul secțiunii Forum în care e selectat are mult sens pentru “Monștri. – mai degrabă curajos decît perfect”. Simt cumva că și-a găsit locul. Revenind la vizibilitate, din păcate mulți oameni nu văd cu ochii lor și nu mestecă decît hrană procesată, deci o validare de categoria A ajută. Sper să însemne și mai mult de atît, să facă următoarele filme ceva mai ușor posibile. Încerc și eu să mă păcălesc singur.
Am mai fost o singură dată la Berlinală, acum 10 ani, cu un program NFTS. Țin minte că era foarte frig și că am văzut un film al Madonnei pentru că la restul nu mai erau bilete. De data asta sigur o să fie mai bine.
