Documentarul lui Laurent Filipe The Last Trip se învârte în jurul faimosului patron al jazzului portughez Luís Villas-Boas, în ce avea să fie ultima lui călătorie. Cu ocazia proiecției acestui film, urmat de un concert în interpretarea lui Filipe, am apelat la jazzologul clujean Virgil Mihaiu pentru mici lămuriri într-ale acestui gen muzical.
Maria Măruță: Ce ar trebui să știe un tânăr care acum descoperă jazzul despre Luís Villas-Boas?
Virgil Mihaiu: Întrucât cartea pe care am publicat-o în 2001 sub titlul Jazz Connections in Portugal (concepută de mine în engleză și editată cu susținerea Centrului de Studii Transilvane din Cluj) e demult epuizată, voi preciza că Luís Villas-Boas – de la a cărui naștere se împlinesc în 2024 o sută de ani – a fost un personaj esențial în istoria jazzului portughez. Interesante nu doar pentru tineri, ci și pentru jazzofilii noștri în general, ar fi similitudinile existente între Portugalia și România privind evoluțiile acestui gen muzical. În cazul ambelor țări a funcționat o anume rezistență prin cultură la dictatură.
Dacă regimul dictatorial de dreapta al lui Salazar a durat aproape o jumătate de secol (1926-1974), cel de stânga din țara noastră s-a extins din 1945 până în 1989. Cum jazzul e esențialmente o muzică a libertății, apariția aproape simultană a primelor festivaluri de specialitate din România (în 1969) și Portugalia (în 1971) avusese un impact enorm, fiind receptată că o oază de libertate într-un regim închistat și opresiv. Villas-Boas a fost considerat „patriarhul jazzului portughez” datorită acțiunilor sale curajoase: în pofida presiunii exercitate de PIDE (poliția secretă salazaristă), a reușit să fondeze în 1949 la Lisabona clubul de jazz cu cea mai lungă existență continuă din Europa, sub denumirea Hot Clube de Portugal. Deși funcționa într-un spațiu minuscul (asemănător unui teatru de marionete), situat într-un subsol din splendida Praça da Alegria, acel veritabil refugiu cultural a devenit cu timpul principala instituție de jazz a țării.
Villas-Boas a contribuit din plin la propagarea muzicii de jazz prin concerte, emisiuni de radio, discuri, publicații, și a fondat întâiul Festival de Jazz, desfășurat la Cascais în 1971 – un eveniment de o importanță decisivă în evoluția culturii portugheze contemporane. Atmosfera entuziastă, mulțimile venite din toată țara pentru a asista la concerte, euforia socială generată de acele gale, erau foarte asemănătoare experiențelor trăite de publicul și interpreții participanți la edițiile principalului festival de jazz din România – cel de la Sibiu. Acesta fusese organizat, sfidând vicisitudinile regimului totalitar, de un grup de devotați ai acestei muzici, sub coordonarea lui Nicolae Ionescu (a cărui luptă eroică în favoarea jazzului ar merita un omagiu asemănător filmului realizat de Laurent Filipe).
M.M.: Cum vi s-a părut documentarul lui Laurent Filipe?
V.M.: Nu pot decât să elogiez inițiativa importantului trompetist de jazz din Lisabona, devenit cineast sui generis, spre a-și exprima astfel gratitudinea față de cel ce i-a susținut debutul în cariera muzicală. De altfel, încă din 1995, Laurent Filipe reușise să creeze Orquestra Som do Mundo – un fel de „reprezentativă” a jazzului portughez de la acea oră – cu care a realizat excelentul album Ad lib(itum). Acesta se deschidea cu o amplă piesă dedicată lui Villas-Boas, despre care muzicianul afirma: „acea temă e un omagiu justificat adus unui mare om al panoramei culturale portugheze: Villas-Boas, «părintele» jazzului din țara noastră. Îi datorez primii mei pași îndrăzneți în lumea fascinantă a jazzului (pe când eram încă elev). Spiritul său întreprinzător, aliat cu o simpatie și onestitate unice, sunt vii în amintirile celor care au avut șansa să-l cunoască.”
M.M.: Cum simțiți că a evoluat publicul de jazz din România în ultimii ani? (a crescut, a scăzut, atrage și tineretul?)
V.M.: Ținând cont de agresiunea impertinentă declanșată pe plan mondial în contra valorilor culturale (fără de care existența noastră ca ființe umane ar fi condamnată la moarte), aș zice că publicul nostru de jazz (indiferent de etate) își menține un statut oarecum constant – cantitativ și calitativ. În fond, așa ceva ține de normalitatea vieții muzicale, ceea ce sper să se perpetueze și pe viitor, spre binele oamenilor ce vor să rămână oameni.