Interviu realizat de David Seko și Anca Pastramă
Unul dintre cei mai influenți și longevivi critici de film români, autor a nenumărate articole și cărți de referință pentru istoria cinematografiei locale, Valerian Sava va primi Premiul pentru întreaga activitate la TIFF24.
În cadrul celei de-a 24-a ediții TIFF, vi se acordă Premiul pentru întreaga activitate. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această recunoaștere?
Înseamnă mult. Oricum, eu sunt mai degrabă o invenție a lui Tudor Giurgiu și Mihai Chirilov. Merg împotriva curentului și nu sunt obișnuit să fiu curtat de autorități. Ori, faptul că mi se oferă un premiu, că Tudor Giurgiu mi-a pronunțat numele, că am fost aplaudat în piața Unirii… e ceva care depășește cu mult obiceiurile mele. Așa că e un fel de renaștere. La 90 de ani mă simt ca la un nou început de drum.
Cum vedeți evoluția criticii de film și rolul criticului în sine în România, din momentul în care ați început și până astăzi?
E un compliment undeva în suita de prezentări, că aș fi unul din cei mai influenți critici de film din România. E un compliment nemeritat. Cred că la ora actuală nimeni nu are o influență în calitate de critic în România. Noii critici, foarte talentați de altfel, ca Andrei Gorzo sau Victor Morozov, nu prea au unde să se manifeste. Nu există o publicație care să apară constant. Eu am fost redactor fondator al revistei „Cinema” în 1963, sub direcția lui Victor Iliu.
Ceva s-a făcut de pildă în susținerea generației ’70 – Mircea Veroiu, Dan Pița, Mircea Daneliuc – cu puterile noastre restrânse, dar exista totuși o revistă cinema lunară și am avut un aport la susținerea debutanților. Mai important a fost după 1990, după 2000, de fapt, când Alex. Leo Șerban a inițiat grupul Cei Cinci care au speriat restul, parafrazat după acel titlu celebru, eram și eu printre Cei Cinci, deși nu eram de vârsta lui Alex. Leo Șerban, Mihai Chirilov, Laurențiu Brătan, cred că era și Gorzo pe-acolo. Această grupă a însoțit afirmarea noului cinema românesc, a noului val care a devenit noul cinema, până prin 2010. Acum suntem în post-noul cinema românesc. Critica are mai puține resurse și canale de manifestare ca în primul deceniu.
Ați fost nelipsit de la toate edițiile TIFF. Cum ați perceput-o pe aceasta până acum? Ce schimbări ați văzut?
Constanța e meritul principal, perseverența. Ca de obicei, abundența, dar și calitatea, nivelul provocator al selecției asigurate de Mihai Chirilov. Pentru cinema, festivalurile sunt plămânii prin care respiră. Fără festivaluri nu s-ar constitui, nu ar exista cinema. Despre schimbare, observ creșterea numărului de proiecții, a vizionărilor de filme, și scăderea, cumva ăsta e un regret, întâlnirilor dintre presă și echipa filmelor din competiție. Acum s-au mai redus conversațiile. Într-un fel e bine, pentru că societatea evoluează, pretinde mai mult fapte și lucruri văzute direct decât declarații și vorbe. În rest, nu văd vreo mare turnură. Și nici nu e cazul la un festival care a pornit foarte bine și a fost constant în ce a făcut.
Dacă ați alege trei filme care v-au însoțit de când v-ați apucat de critică și până astăzi, care ar fi acelea?
Să zicem trilogia lui Antonioni, L’Avventura, La Notte și L’Eclisse. Wings of Desire, Wim Wenders. Și ceva românesc… Moartea domnului Lăzărescu.
Considerați că există o comunitate cinefilă vie în cadrul TIFF?
În mod cert. Unul din lucrurile în care m-au învins Mihai Chirilov și Tudor Giurgiu este că, la lansarea primei ediții de TIFF, în cadrul conferinței de presă de la București, puneau foarte mult accent pe ideea că vor găsi un public cinefil. Cu prejudecățile mele, mă gândeam că festivalului îi trebuie filmele, competiția, juriul, premiile… ce are de-a face publicul? Asta e o chestie de planul doi. M-am înșelat și ei au avut dreptate. Pentru că abia calitatea și anvergura publicului de aici a consacrat acest festival. Atmosfera, interesul, aptitudinea publicului de a percepe filme dificile. Mă uitam la filmul ăsta belgian din competiție, la Cinema Victoria, Ultimul drum. Foarte greu de urmărit – drept să spun, învinsese rezistențele mele din acea seară. Și totuși sala era arhiplină. În cele din urmă, în cinema, trăim prin public.
În contextul erei social media, cât de important considerați că mai este azi punctul de vedere al criticului?
Chiar o întrebare încuietoare. Sunt și lucruri imprevizibile în existență, în istorie. Acum, cred că am citat și dimineață titlul unei cărți recente, O lume care a luat-o razna. Despre influența eventualei critici… la noi „e minunată, dar lipsește cu desăvârșire”, aș putea să parafrazez. De vreme ce nu avem o publicație – chiar dacă există critici tineri, inclusiv eminenți, cu geniu, după părerea mea, cum sunt Gorzo și Morozov –, ce influență pot avea ei? Acum, pe plan internațional, există totuși o societate a criticilor, FIPRESCI. Întotdeauna a avut un aport important, inclusiv aici, la Cluj, prin direcția pe care a imprimat-o. Nevoia criticii de film de a exista e la fel de mare ca nevoia de festivaluri.
Ca ultimă invitație, împărtășiți-ne un moment memorabil din lunga dumneavoastră prietenie cu TIFF-ul.
La una dintre edițiile de demult, când eram repartizat în aceleași camere cu regretatul meu coleg Tudor Caranfil, discutam despre Moartea domnului Lăzărescu, pe care tocmai îl văzusem, și eram destul de nedumeriți. Nu că l-am fi respins, dar eram în dubii. Nu știu ce fel de pereți avea hotelul, dar Andrei Gorzo, care fusese cazat în camera de lângă și care auzise toată conversația, apare a doua zi și, când ne întâlnește, nu-și poate ascunde râsul. Un fel de „Uite, băi, ce încuiați sunteți”.
CITAT
Eu mă aștept de la Tudor Giurgiu și Mihai Chirilov, care, prin atitudine, au devenit ctitori instituționali în România, să inițieze și o revistă de cinema, acordând autonomie unui grup de critici, tineri în primul rând, încât să ființăm în continuare.