Oaspete în mai multe rânduri la TIFF, unde a fost de asemenea și premiat, Uberto Pasolini ne-a vorbit despre arta și filmele sale, dar și despre noroc și idei care te urmează vreme de decenii. Un interviu onest, deschis, poate chiar o lecție despre cinematografie.
Pasionat de filme, cu mari cineaști în familie, și totuși ai studiat economie și ai devenit bancher. Abia după un deceniu de banking, dacă nu și mai bine, ai ajuns pe platoul lui David Puttnam. Ai vrut neapărat să lucrezi cu el?
Nu neapărat. Când am decis că nu mai vreau să lucrez în bancă, acum mulți, mulți ani, un prieten cunoștea pe cineva care cunoștea pe cineva care îl cunoștea pe David. El mi-a zis că habar n-am cum se fac filmele, ceea ce era adevărat, și că pleacă în Thailanda, unde urma să facă The Killing Fields, și dacă mă nimeream pe acolo, puteam să văd cum lucrează.
Așa că m-am dus, m-am cazat la un mic hotel lângă echipa britanică și i-am zis „Sunt aici. Cum pot să ajut?”. Mi-au dat o tavă uriașă cu apă. Era cea mai caldă vară din Thailanda în mulți ani, iar echipa britanică venea, culmea, din cea mai rece iarnă în mulți ani, așa că se topeau pe străzile din Bangkok. Am împărțit multă apă, apoi ceai, apoi am început să primesc însărcinări tot mai importante, până am ajuns asistent de regie. Am lucrat la multe, multe filme cu David, și m-a luat cu el la Los Angeles când a devenit director la Columbia Pictures, așa că am învățat câte ceva și despre Hollywood, apoi ne-am întors și am continuat să lucrez cu el până când am simțit că aveam suficientă experiență și că aș vrea să lucrez pe cont propriu.
Totuși, cu această evidentă pasiune pentru cinematografie, de ce n-ai urmat-o, de ce te-ai dus la London School of Economics?
Ei bine, pentru că eram tânăr. Iubeam filmele, mi-am petrecut toate serile la cinematecă, în Milano, între 12 și 16 ani. Mă rog, mai ales pentru că fetele nu prea mă plăceau și nu voiau să iasă cu mine, așa că mă duceam la filme în loc să ies cu fete.
Puteai să ieși la cinema cu fete!
Nu, nu voiau să vină cu mine nici la cinema. Așa că m-am dus singur, și mi-a plăcut, mi-au plăcut atât de mult toate filmele, sau aproape toate, doar că nu vedeam chestia asta ca pe o carieră. Oamenii din familia mea, unchiul meu (n.a. Luchino Visconti), aveau o relație complicată cu cinematografia și, de asemenea, aveau mai multă cultură, inteligență, talent și orice altceva mai mult decât aveam eu, așa că vedeam filmele ca pe un fel de hobby. Așa că mi-am făcut tatăl fericit și am studiat economie, am fost bancher niște ani, după care am simțit că-mi ratez viața. Nu e nimic rău în a fi bancher, faci o mulțime de lucruri interesante și mult bine, dacă ești un bancher bun, dar nu era pentru mine. Așa că am plecat în Thailanda și sunt în industria asta de 42 de ani.
Sunt un fan declarat al filmului Full Monty…
Da, un film cu mult noroc!
Cum ai ajuns să faci acest film, probabil cel mai cunoscut dintre cele făcute de tine?
Probabil singurul cunoscut! Cum l-am făcut? Am avut o idee. Am cunoscut un bărbat care făcea „stripograme”. La vremea aia, era o chestie care se făcea în Anglia: dacă aveai o aniversare, o petrecere, cu un grup de prietene, putea veni un bărbat care să se dezbrace și să cânte „Mulți ani trăiască!”. Se chemau „stripograme”, ca un fel de telegrame, dar cu striptease! Omul ăsta venise la mine cu o idee de film, dar era complet nebună și aiurea, însă am reținut partea aia în care cineva se dezbracă pentru bani, și mai ales un bărbat care face asta. Oameni care o duc rău cu banii, iar soluția lor e să-și scoată hainele ca să facă niște bani. Mi s-a părut interesant, la fel cum mi s-a părut și gândul de a face un film despre clasa muncitoare britanică, dar unul pe care și oamenii din această categorie socială să meargă să-l vadă, pentru că se făceau filme despre ei, dar nu unele pentru ei, ci mai degrabă unele la care mergea clasa de mijloc: cititori de The Guardian, intelectuali francezi și cinefili germani – mai ales filmele lui Ken Loach. Un realizator excepțional, apropo.
Ideea era ca un grup de mineri șomeri – mineri, pentru că petrecusem vreo doi ani prin orașe cu mine de cărbune, care se închideau în vremea aia – care decid să-și facă o trupă și să-și scoată hainele. La un moment dat chiar mă gândisem să-l rog pe Ken Loach să regizeze, dar am decis că nu ar fi fost direcția bună.
Am căutat un scenarist. Abia al doilea a fost pe direcția bună și a înțeles ce vreau să fac, dar el era din Yorkshire, așa că a propus să fie oameni din uzine de oțel. Mi-a plăcut ideea, ne-am dus în Sheffield, care era foarte pitoresc, așa că orice cadru era interesant de privit, și unde se închideau, de asemenea, mine. Simon Beaufoy a scris din prima un scenariu minunat, apoi ne-am apucat să căutăm regizor. Am vorbit cu Peter Cattaneo și aia a fost, am făcut filmul!
Și pe urmă am fost super norocoși. Șase luni mai devreme sau șase luni mai târziu n-ar fi fost aceeași chestie. Cel mai important lucru de care au nevoie cei care fac film e norocul. Ăsta e primul lucru. Nu talent, minte sau altele, ci noroc. Dacă n-ai noroc, nimeni nu te vede.
De ce spui asta?
Pentru că un film care are traiectoria pe care a avut-o Full Monty, sau orice alt film de succes, datorează asta unui moment oportun în care toată lumea ajunge să vorbească despre acest film, nu despre un altul care poate e lansat cam tot atunci. Oamenii merg să-l vadă, vorbesc despre el, spun că e grozav, și poate că nici măcar nu e atât de grozav, dar oamenii simt că e bun și se simt confortabil spunând că e bun, așa că toată lumea se duce să-l vadă, și nimeni nu poate plănui sau prezice asta.
Asta e ceva grozav când faci filme, unul dintre puținele lucruri care mă fac să continui să fac filme: nimeni nu știe nimic! Nu există formule pe care sa te bazezi ca să ajungi la public, ca să ai succes. Există filme mici care se întâmplă, neașteptat, și toată lumea se duce să le vadă, și filme mari, cu regizori grozavi, actori celebri, bugete uriașe, dar la care nu se duce nimeni. E grozav! Descoperi filme care n-au nici o șansă, pe hârtie, să fie văzute, apreciate, respectate, și, foarte adesea, oamenii pierd o groază de bani pentru că investesc în filme și cred că au o formulă, că o să meargă. Și nu merge.
Și atunci cum alegi ce film faci?
Nu aleg. Eu nu aleg. Apare ceva care te interesează, îți vine o idee și o urmărești. Eu așa fac. Și e greșit, apropo. Ca producător, și eu asta sunt în primul și-n primul rând, ar trebui să cauți oameni mai talentați, mai creativi decât tine, și să-i ajuți pe ei să facă filme. În loc de asta, și așa e și cazul Full Monty, eu mi-am spus că o să lucrez la filme pe care vreau eu să le fac! Și a fost un dezastru, pentru că viața mea intelectuală a fost mai măruntă decât dacă aș fi interacționat cu alte minți și alți oameni, și am sfârșit prin a face doar câteva filme pentru că mare parte din energia mea s-a dus spre a dezvolta idei și scenarii pentru care nu am putut găsi regizor, n-am putut seduce suficienți oameni să accepte visul meu! Așa că în loc să-i ajut pe niște oameni să-și împlinească visul, le-am cerut altora să le alăture visului meu. N-a fost cel mai deștept lucru.
Așa că viața mea intelectuală e mai săracă, filmografia mea la fel, și am mai puține povești pe care să le spun nepoților. Asta dacă o să am nepoți, pentru că fiicele mele nu prea par interesate de asta. Asta e.
Ai păstrat ideea pentru The Return vreme de 30 de ani.
Da, cam așa. A fost unul dintre primele proiecte la care am vrut să lucrez când am început pe cont propriu. Am lucrat cu tot felul de oameni pe un scenariu și pe urmă am căutat regizori. Script-ul a ajuns la Bertolucci, căruia i-a plăcut mult, dar a simțit că nu e pentru el, în momentul ăla, a ajuns la Oliver Stone, care ar fi putut face un film interesant, dar a decis să nu-l facă… Gladiator tocmai fusese lansat și el n-a vrut să fie a doua persoană care face un film despre lumea antică. Am vorbit cu tot felul de oameni și, acum 15 ani, i-am dat scenariul lui Ralph Fiennes, care tocmai regizase Coriolanus, și care urma să regizeze și să joace rolul lui Ulise. Ne-am plimbat vreo zece zile prin Mediterană ca să căutăm locuri de filmat, și după alea zece zile el a simțit că ar putea să fie nițel cam greu să lucreze cu mine, pentru că sunt genul ăla de producător foarte prezent, și mi-a spus că o să mai vorbim noi despre film, mai vedem. Acum patru ani ne-am revăzut și mi-a spus că-l joacă pe Ulise dacă vreau eu să regizez. „Și Penelopa?”, l-am întrebat? „Juliette” (n.a. Binoche), a zis, așa că i-am trimis scenariu și a acceptat. Și-am făcut filmul. În Corfu, unde oamenii spun că e insula fenicienilor.
Deci totuși e bine să ții de ideile tale, chiar și trei decenii, pentru că, uite, se întâmplă!
Aaa, da. Dar, dacă aveam un regizor mai bun, ar fi fost un film mai bun. Poate diferit, poate mai bun. De obicei, regizorii mari fac filme mai bune.
Dar îți place filmul!
Nu-mi place nimic din ceea ce fac. Nu. Îmi plac unele lucruri din lucrurile pe care le fac, dar nu sunt niciodată mulțumit de ceea ce fac. E ce e. Te uiți la ceva și-ți spui că trebuia să fie mai bun, mai puternic. Ce e grozav la filmul ăsta e imaginea lui Marius Panduru, excelent! Și performanța actoricească a lui Ralph și a Juliettei – minunați! Chiar au lucrat din greu la film, cu ei, cu mine – au fost foarte răbdători cu mine. Am mai lucrat cu actori mari înainte, dar oameni ca Ralph sau Juliette… prezența lor pe platou are un impact pe platou și face munca mai complexă. Am învățat mult.
Ai fost la Princeton și ai vorbit despre The Return. Cum vezi legătura dintre cinematografie și educație?
Cred că a face filme înseamnă să spui povești, iar asta e o manieră de a studia lumea în care trăim. Când studiezi, înțelegi mai bine. Și asta e ceea ce face educația. Filmele sunt o manieră – uneori foarte directă – de a te pune față în față cu viziuni asupra lumii, iar forma vizuală ajută la apropierea față de un subiect sau altul. Cei care lucrează în lumea filmului sunt în primul rând povestitori, înainte de a fi artiști, regizori, actori, iar asta e ceea ce ne face umani. Cu cât sunt mai multe povești, cu atât ne vom înțelege mai bine unii pe alții iar lumea o să fie mai bună.
Ai venit la Cluj de câteva ori de când e TIFF. Cum se văd orașul și festivalul în timp?
Prima dată am fost aici acum 16 sau 17 ani și, la vremea aia, Clujul părea un oraș mic, sărac, la marginea a ceea ce fusese cândva Imperiul Austro-Ungar, cu arhitectura sa, cu multe case abandonate – încă mai sunt câteva, din păcate – dar s-a schimbat. E la fel de primitor, de tânăr, și o să revin mereu cu plăcere, dar are altă energie, mai îndreptată spre economie, spre business, și sper că asta nu o să strice atmosfera deschisă și prietenoasă pe care am găsit-o aici când am venit prima dată.
Cât despre festival, sunt uluit de munca extraordinară pe care o fac Tudor și Mihai, e unul dintre cele mai plăcute festivaluri din Europa.