Trieste e cam nicăieri. Nu e nici tocmai italian, cu toate că e în Italia, nici tocmai balcanic, cu toate că este, geografic vorbind, într-un colț de Balcani. E capitala unei regiuni care include numele Veneției, dar nu și faimosul oraș. De arătat arată mai mult ca Viena, Budapesta sau Praga, alte mari orașe ale Imperiului Habsburgic din care Trieste a fost parte cîteva secole bune. Iar în a doua parte a secolului douăzeci a devenit capitala shoppingului pentru întreaga Iugoslavie, datorită unui statut de zonă de frontieră privilegiată. Am beneficiat și eu de acest statut: toți blugii pe care i-am avut în copilărie în Timișoara veneau, de fapt, din Trieste.
De această poziție etern suspendată între est și vest a încercat să profite prima ediție a Festivalului de Film Trieste în ianuarie 1989. Ideea era de a aduce filme care altminteri ar fi rămas izolate în fostul bloc sovietic în fața unui public occidental deschis și cosmopolit. Doar un an mai tîrziu, zidul Berlinului căzuse și o serie de revoluții, fie ele de catifea sau de mucava, schimbaseră fața Europei. Fără opreliști, festivalul s-a extins și a devenit o zonă liberă de schimb de idei, experiențe și, nu în ultmul rînd, finanțe. De fapt, creșterea cea mai mare în festival a fost adusă în ultima decadă de When East Meets West, un eveniment colateral de industrie care amenință să ia proporții mai mari decît festivalul în sine.
Primul meu film a fost în Trieste în 2012. Atunci n-am ajuns. Dar am ajuns anul acesta cu Distanța dintre mine și mine și co-autoarea filmului, Dana Bunescu, în competiția de documentar. Selecția este mică – doar unsprezece lungmetraje în secțunile pentru ficțiune și documentar – și onorantă: noi ne-am trezit în competiție cu Vitaly Mansky, venit cu Martorii lui Putin, și Sergei Loznitsa, cu Ziua Victoriei; Alice T. al lui Radu Muntean era în competiție, cu ultimul Kryzstof Zanussi, Eter, și, din nou, Loznitsa, cu Donbass. Filmul Adinei Pintilie, Nu mă atinge-mă, a fost și el prezentat într-un eveniment special, la aproape un an după ce a cîștigat Ursul de Aur la Berlin.
Pe o stradă pe care am numărat cel puțin cinci cinematografe, două săli enorme cu arhitectură decadentă și condiții de proiecție de invidiat au adăpostit principalele secțiuni ale festivalului: competițiile principale, competiția pentru Premiul Corso Salani pentru distribuția filmelor independente în Italia și secțiunea locală “Born in Trieste” , o delicioasă competiție de scurtmetraje (care a inclus o altă prezență românească, Totul e foarte departe de Emanuel Pârvu) și două secțiuni dedicate celor treizeci de ani care au trecut peste festival și peste Europa — “Tales from the Berlin Wall” și “Wind of Change”, o serie de filme esențiale dintre în care a intrat și Cristi Puiu cu Moartea Domnului Lăzărescu, alături de Damjan Kozole cu Spare Parts, Ildikó Enyedi cu Simon Mágus și Danis Tanović cu No Man’s Land.
Și, cum șade bine oricărui oraș obsedat de cafea, două mari cafenele au fost puse la bătaie pentru evenimente speciale și masteclass-uri. Am încercat să ajungem la ele, dar am fost deturnate de mici anticariate și piețe de vechituri care ne apăreau la tot pasul (Trieste, de altminteri, are un străbun etimologic cu românescul “tîrg”). La evenimentele de industrie însă nici măcar n-am încercat să ajungem, că ne-am ferit de anxietatea febrilă care plutește întodeauna în aerul lor. Singurul om de industrie de care nu ne-am ferit e Dorina Oarga, managerul de industrie de la TIFF, a cărei zi de naștere am sărbătorit-o la o masă alarmant de lungă, populată de invitați din toate colțurile Europei de Est și de Vest — așa cum se cuvine într-un loc aflat la răscrucea tuturor marilor diviziuni prin care a trecut bătrâînul nostru continent.