Selecție: momente și notițe

Partea mea de (pre-)selecție e deja terminată, cele 6 titluri i le-am pasat lui Chirilov, asta înseamnă că mi-am cam terminat treaba. De ce 6? Ăsta este un număr care se întîmplă aproape natural an de an din cele 40+ filme pe care le primesc într-un tabel „xcelate” și categoriste pe două căprării (filme înscrise pe site și filme trimise de agenți). Nu sufăr de ezoterism și numerologie, ar fi putut fi 7 sau 5 sau 9. Dar, în ultimii ani, ies fix 6. Pînă să fie 6 sînt, totuși, vreo 8-9. Și acuma îmi dau seama că textul ăsta trebuia să îl fi început altfel:

Mărculescu fumează pe geamul de la bucătărie. Are un pahar de vodcă într-o mînă și evită, fără succes, să nu scrumeze pe o agendă deschisă. E o noapte friguroasă în Berlin și scrumul ajunge peste paginile pline de un scris negru și goticizat, spart din loc în loc de fulgere intens albastre. Albastrul ăla de chalk-marker fluo indică filmele de păstrat din tranșa lui de filme înscrise la TIFF. Sînt 9 explozii de albastru dezorganizate fără vreo frecvență pe cele 50 de pagini scrise cu cerneală neagră.

În sufrageria apartamentului din Wedding, pe ecranul unui laptop micuț și multi-colorat strident, ca o glumă proastă, e deschis un email. Este emailul de selecție, adresat lui Mihai Chirilov, director artistic al TIFF-ului, și conține fix 6 filme. Pe pervazul geamului de la bucătărie se întîmplă un lucru foarte important: se decide soarte celor 3 filme fulgerate cu albastru fluo, dar lăsate în afara listei finale din email. Poate unul din ele merită să fie cel de-al 7-lea. Poate unul din ele merită mai mult decât altul, deja inclus în lista din email, să ajungă în fața publicului clujean. Este un moment definitoriu pentru orice selecționer, în orice selecție de festival: momentul în care se asigură a fost corect cu the Devils Rejects. Adică filmele acelea cu potențial și valoare pe care le-a tăiat din lista scurtă de filme tiffabile.

Cu 17 ani în urmă, într-un alt apartment străin, din Mănășturul clujean, Mărculescu, ajuns pentru prima oară la TIFF, se întreba care-i faza cu filmele astea pe care le vedea obsesiv, în număr de cîte 5 pe zi. De unde atîta hardcoreală splendidă?

Dacă la început am zis că nu știu de unde să apuc un text despre selecție și m-am folosit de jurnalismul narativ ca să punctez epicentrul personal al fiecărei selecții, de la TIFF sau de altundeva: momentul în care îți clarifici de ce dai (r)eject unor filme față de care nu ai absolut nicio obiecție, ba chiar ai simpatii sau aprecieri sincere.

Reiau plusurile celor 2-3 filme și le reevaluez, în ideea că și ce selectez și ce rejectez mă reprezintă. Merita vreunul din ele să treacă? Merita să treacă mai mult decît altul pe care l-am „pus” deja în lista mea? E suficient de memorabil încît să merite un loc în programul de la TIFF?

Asta cu filmele memorabile poate fi citită la modul rudimentar ca fiind o referire la filme șoc sau capodopere. Ar fi frumos dacă ar mai fi așa, dar nici filme șoc, nici capodopere nu se (mai) fac cu frecvența cu care se făceau cu un deceniu-două în urmă. Deci, cînd zic memorabil o zic la modul cel mai onest posibil: filme care rămîn cu tine. Care-ți înfig în cap secvențe sau personaje, care te iau pe sus și dau cu tine de pămînt.


Säsong (Ridge)

Am și-o superstiție, cum că primul film dintr-un festival pe care-l văd dă tonul și este un semn despre ce și cum o să fie ediția din anul acesta. Deci, fără imdb și fără vreun alt indiciu decît numele filmului (și țara de origine, uneori)  aleg unul dintre cele 4 capete (dragon-style) ale listelor. Sau primul sau ultimul de pe una dintre liste. De acolo merg în sus sau jos pînă se termină lista și abia apoi mă ocup de lista cealaltă.

Anul acesta am deschis, la trosneală cu Säsong, aka Ridge. N-are fason de ficțiune pentru că pornește din documentar observațional și virează în docu-dramă într-o manieră de-a dreptul poetică. Face ficțiune din ceva ce-ar putea fi un realism progresist dar este de fapt un dispozitiv de investigat ficționalizarea. A fost conceput ca landscape-movie din fragmente, dar are prea multe dialoguri și re-enactmenturi ca să mai fie documentar sau landscape movie. Este un ceva splendid filmat, sublim balansat și este fundamentalmente Cinema. Din ăla cu C mare, cum ziceam că se întîmplă mai rar. Semne bune TIFF-ul de 2019 are? Eu așa aș zice.


Säsong (Ridge)

Următoarele filme au făcut parte din  inevitabilul festival fodder pseudo-art house, cu pseudo-relevanță socială, inevitabil din orice selecție.

Alte momente inevitabile și deja tabietizate din parcusul selecției nu s-ar cere în mod special menționate pentru că nu cred că mi se întîmplă doar mie. Dar sub beneficiu de inventar: momentul în care îmi iau 3 zile de pauză de la orice fel de film și momentul în care sun un alt co-selecționer ca să schimbăm impresii, să ne plîngem de milă și să ne dăm un „am văzut un film care în mod cert ți-ar fi plăcut” sau momentul de inevitabilă exasperare în fața vreunei piese de teatru prost filmate și prost gîndite care clonează vreo 2-3 filme de succes din ultimii 2-3 ani.


Säsong (Ridge)

Altceva nu știu ce ar mai fi de zis despre o selecție. Momentul în care, an de an cunosc oameni din echipele filmelor selectate se întîmplă în timpul TIFF-ului și față de perioada de selecție festivalul este o planetă străină, cu regulile și ritmul ei, radical diferit de ritmul și regulile de selecție.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *