De la Antichrist încoace, toate filmele danezului Lars von Trier au venit la pachet cu o serie de controverse care le-au propulsat în mainstream. Pînă și mai cumintele Melancholia (2011) a ajuns să fie ținta unor atacuri după glumele făcute de acesta în cadrul conferinței de presă de la Cannes (a spus că-l înțelege pe Hitler și s-a autointitulat nazist). Ultimul său lungmetraj, The House That Jack Built, nu reprezintă o excepție, pentru că a făcut subiectul mai multor știri anul trecut, după premiera din afara competiției de la Cannes, unde o foarte mare parte din public a părăsit sala în timpul proiecției din cauza violenței explicite.
Filmul se desfășoară ca o confesiune a lui Jack (Matt Dillon), criminal în serie care suferă de o tulburare obsesiv-compulsivă, către un anume Verge (Bruno Ganz), un companion sub forma unui voice-over a cărui proveniență rămîne necunoscută pînă aproape de sfîrșit, cînd capătă un corp. În ciuda dezinteresului manifestat de Verge, care nu mai poate fi surprins indiferent de ce relatări ar mai auzi, Jack își anunță planul de a-i povesti cinci crime monstruoase, denumite de el „incidente”, alese la întîmplare din cele mult mai multe pe care le-a comis în ultimii doisprezece ani. Astfel începe să facă slalom printre flashback-uri în graba lui de a ajunge în prezent, respectiv în iad (la propriu). În timpul discuțiilor celor doi, sînt atinse și alte subiecte precum muzica și arhitectura, de care Jack e obsedat și pe care încearcă s-o perfecționeze, sau lagărele de concentrare și violența din filme, aceasta din urmă accentuînd aspectul autoreflexiv al filmului. Von Trier preia stilul cultivat în Nymphomaniac (2013) și folosește imagini statice, animații și materiale de arhivă pentru a realiza un adevărat film eseu despre procesul creativ și rolul artei în societate.
Contrar așteptărilor create, însă, filmul nu șochează atît de tare prin violența grafică. Nu e cu nimic mai explicit decît numeroase filme de categorie B pline de gratuități în ceea ce privește body horror-ul. Ceea ce induce spectatorului un sentiment de inconfort este precizia și inteligența cu care Jack își execută crimele-opere; e frica de puterea imaginației acestuia cea care a scos oamenii din sală.