Șapou: Un film care te înalță – fără să trebuiască să iei vreun zbor!
Cel de-al patrulea lungmetraj al lui Gabriel Mascaro vine la pachet cu aceeași electricitate tactilă care traversa tripurile sale anterioare, Neon Bull și Divine Love. Funcționând ca un remake spiritual la Balada lui Narayama, câștigătorul Marelui premiu de la Berlinala din acest an imaginează o Brazilie dintr-un viitor nu foarte îndepărtat în care bătrânii sunt scoși la marginea societății – pentru ca tinerii țării să se poată concentra mai ușor asupra muncii, părinții lor sunt trimiși cu forța într-o colonie aflată nimeni nu știe unde.
Poate că ea chiar există sub forma oazei de liniște pe care guvernul o promovează (un avion poartă zilnic prin oraș un banner cu „Viitorul este pentru toată lumea”), însă zvonurile care circulă, cum că nimeni ajuns acolo nu s-a mai întors vreodată, sau un graffiti care țipă „Dați-mi bunicul înapoi”, nu lasă loc de prea multă speranță. Nu ajută nici că o nouă lege în vigoare tocmai a scăzut vârsta trimiterii în colonie la 75.
Așa se face că Tereza, o bătrânică vioaie de 77 de ani, proaspăt declarată „patrimoniu viu național” și departe de a fi pregătită să-și părăsească locuința și posibil să pășească spre moarte, vrea să-și îndeplinească un ultim vis înainte de a fi expediată peste o săptămână: să zboare cu avionul. Singura problemă e că tot ce face de acum încolo trebuie aprobat de fiica sa, iar aceasta îi refuză achiziția biletului, fie el și dus-întors în aceeași zi.
Așa ajunge să apeleze la Cadu, un căpitan singuratic cu o afacere cel puțin dubioasă, care acceptă să o ducă pe a sa barcă „The African Queen” într-un oraș din apropiere, de unde poate lua înapoi un zbor ilegal. Nici bine nu pornesc pe fluviul atins de mângâierea soarelui, printre munții de anvelope care au luat locul bunicilor-arbori-de-cauciuc, că și întâlnesc un melc misterios cu o „salivă” de un albastru regal despre care se spune că, pusă în ochi, îți poate arăta viitorul. Însă e Tereza pregătită să afle ce o va aștepta în colonia-posibil lagăr de concentrare?
Determinarea sa de a rămâne stăpână pe propriul viitor e contagioasă, iar adevărata odisee în care pornește te schimbă în feluri pe care nici nu le bănuiești la început. Pentru că să privești The Blue Trail, cu cadrele sale atinse când de soare, când de luminile neon, cu chipurile îmbătrânite ale căror riduri spun povești foarte aproape de cameră, înseamnă să-ți pui și tu un strop din acea „salivă albastră” în ochi. Nu îți vei vedea neapărat viitorul, dar sigur vei vrea să schimbi ceva la el, să ai ce povesti la 77 de ani.
Miercuri, 18 iunie, ora 21:45 – Piața Unirii