Expoziția Plecat deschide poarta unei lumi a dezrădăcinării și deznădejdii. Călătoria în care suntem invitați stârnește o emoție profundă și ne obligă să cădem pe gânduri. Cât de atenți suntem, de fapt, la cei din jurul nostru? Cum ne raportăm la ideea de a fi străin, într-o lume pe care o visăm fără frontiere?
David Seko
Mircea Laslo
După munca aceasta de ani de zile, cum simțiți răspunsul la fotografiile pe care le faceți? Începe să existe o deschidere mai mare față de aceste comunități vulnerabile? Își pun oamenii mai multe întrebări, stau să se gândească? Cum simțiți răspunsul la demersul vostru?
Cosmin Bumbuț: La TIFF este prima expunere a muncii noastre după șase ani. Ieri, după ce am reușit să terminăm de aranjat toată expoziția, m-am simțit extrem de ușurat. Mi-am dat seama că nu e doar faptul că am terminat de pus expoziție pe perete, ci m-am gândit că am terminat o muncă de șase ani jumate. Acesta a fost sentimentul după ce am bătut ultimul cui aici.
Elena Stancu: Mi se pare că empatia în jurul românilor a crescut, că înțeleg mai mult de ce e importantă implicarea civică și de ce e important să te uiți nu doar la tine în ogradă și la tine în familie, ci cumva să înțelegi că trăiești într-o societate și într-o comunitate. Nu poți avea bunăstare individual, nu poți avea bunăstare la tine în Cluj, în orașul tău perfect, smart, în care ai investit toți banii, în timp ce ai comunități întregi care trăiesc în sărăcie. Dacă tu crezi că poți avea bunăstare în bula ta, o să fii izbit de rezultatul votului și nu o să știi de unde au venit voturile pentru Georgescu sau pentru AUR sau pentru Simion. Cred că oamenii au devenit mai deschiși, percep munca noastră altfel. Primim un feedback mult mai bun ca la început. Oamenii înțeleg mai bine că trebuie să fim o comunitate. Dar sigur că mai e mult de muncă până să ajungem la implicarea civică și la responsabilitatea comunitară pe care am văzut-o în alte țări vestice.
Ce anume face ca fenomenul migrației la români să fie unul specific în raport cu migrația altor popoare care au trecut și ele printr-un astfel de exod? Pentru că, fără îndoială, nu suntem singurii din Europa care ne confruntăm cu o astfel de situație. Există vreun model de bune practici, în rândul celorlalte state, de la care putem învăța?
Elena Stancu: Văd mai degrabă asemănări decât deosebiri între migrația din țările din Europa de Est, și anume faptul că aici ne confruntăm cu o migrație diferită de restul țărilor vestice, unde migrația se bazează mai degrabă pe dorința de a căuta oportunități profesionale, de a cunoaște alte culturi sau pur și simplu de a explora. Ori, în partea asta de Europa, și specific în România, pentru că noi asta am documentat, ne confruntăm cu migranți economici. Adică oameni care nu pleacă neapărat pentru a explora alte culturi și alte țări, ci pentru că nu găsesc în țările lor de origine locuri de muncă bine plătite, cu condiții bune de muncă. Și ca să poată să-și construiască o casă, să-și repare acoperișul, să-și țină copiii la școală sau să-și plătească ratele, sunt nevoiți să plece.
Munca voastră documentară transmite foarte limpede sentimentul unei responsabilități pe care o simțiți și care vă animă. Ați petrecut deja șase ani urmărind acest fenomen. Care este pentru voi orizontul de timp la care vă raportați pentru acest proiect jurnalistic? A devenit un proiect de viață pentru voi?
Cosmin Bumbuț: Când ne-am propus proiectul acesta ne-am zis că o să trecem prin Europa și prin poveștile lor într-un an de zile. După 8 luni petrecute în Spania, ne-am dat seama că nici măcar nu am zgâriat suprafața. Teoretic am vrut să continuăm proiectul, dar în momentul de față avem un fel de datorie legată de cartea pe care ne-am propus să o facem după acel an, împreună cu editura Humanitas. Și uite că încă n-am reușit. Acum, după ce am strâns aceste 12 țări și poveștile prin care am trecut, o să facem o mică pauză ca să scriem cartea și probabil că de la anul o să reluăm proiectul. O să continuăm să documentăm migrația, asta-i cert. E un fenomen major și nu e documentat suficient.
Din România, diaspora anului 2025 și diaspora anului 2020 par a fi două entități diametral opuse când vine vorba de opțiunile politice. Cum arată această schimbare din perspectiva voastră, din mijlocul comunităților de migranți din Europa?
Elena Stancu: În 2020 am documentat votul în Germania. La alegerile parlamentare, partidul AUR a ieșit în diaspora pe locul 3, ceea ce a fost primul șoc. Deci nu e o diferență între 2020 și 2025. E aceeași linie, doar că vulnerabilitatea diasporei față de discursul de extremă dreaptă a crescut și mai mult. Noi am scris foarte mult în anii care au urmat și am spus că nu este un vot neapărat ideologic, ci este un vot care arată nemulțumirea oamenilor din diaspora față de clasa politică. Nimic nu s-a întâmplat între 2020 și 2024, lucrurile au continuat la fel, oamenii s-au simțit în continuare ignorați, iar în 2024 a venit noul vot de protest. Mă gândesc, de exemplu, la muncitorii în construcții care pot fi văzuți în expoziție. Sunt majoritar veniți de prin sate moldovene fără canalizare, fără apă curentă și fără locuri de muncă care să le permită să stea aproape de familie. E normal ca ei să fi devenit foarte vulnerabili la discursul unui partid care spunea că aduce toți românii înapoi în România și punea accent pe mândria de a fi român, în contextul unor experiențe umilitoare avute pe șantierele din Europa. Se adaugă jungla din social-media, complet nereglementată, și absența platformelor de presă dedicate diasporei. Așa am ajuns în situația aceasta. Am avut noroc acum, dar nu am scăpat de pericol. Totul depinde strict de ceea ce facem în următorii ani.
Și ce credeți că ar trebui să se schimbe în raportarea statului român, și a noastră, ca cetățeni, față de diaspora, ca să evităm adâncirea acestei polarizări?
Elena Stancu: Noi nu putem să venim cu soluții. Până la urmă, suntem niște jurnaliști care au făcut un proiect documentar. Ceea ce propunem este să veniți, să priviți fotografiile, să citiți textele, iar actorii statali, oamenii care au putere decizională, pot la rândul lor să vadă aceste povești, aceste istorii pe care le-am documentat, Cosmin prin fotografii, iar eu prin textele însoțitoare.
Ați declarat în trecut că vă simțiți și voi înstrăinați. Cum încasați voi România când vă întoarceți după o călătorie îndelungată? De ce vă este dor?
Cosmin Bumbuț: În primul rând e dorul de familie, de prieteni… eu, personal, fotografic, când ajung în România, o văd altcumva, o înțeleg mai bine după experiența europeană. Mi-a folosit foarte mult această călătorie, fotografic vorbind. Văd lucruri pe care înainte nu le mai remarcam în România pentru că eram obișnuit cu ele. În momentul de față mi-aș dori să mai stau un pic în țară, să mai fac niște fotografii, să mai documentez niște lucruri aici. Cred că am câștigat o oarecare experiență fotografiind românii din Europa și acum m-aș pricepe mai bine să fotografiez românii de aici.
Din perspectiva unui fost migrant care s-a întors în țară, senzația mea este că, cel puțin în Belgia, autoritățile locale fac eforturi semnificative de a înlesni integrarea migranților, de la cursuri de limbă și de integrare socială gratuite, la secțiuni în limba română din bibliotecile comunale și multe alte asemenea, lucruri pe care statul român nu le oferă migranților care vin în România. Cum se raportează diaspora noastră la aceste facilități? De unde se trage aparenta respingere culturală/politică față de U.E.?
Elena Stancu: Nu cred că e nicio respingere. Lucrurile sunt mult mai complexe. În primul rând, noi vorbim de mulți migranți economici care sunt suspendați între două țări. Ei nu trăiesc nici în România, nici în țara în care se duc să lucreze. Ei se duc să lucreze pentru o perioadă limitată de timp într-o anumită țară, în construcții, în agricultură, dar provizoratul acesta se prelungește pentru că, de fapt, nu au nicio soluție financiară în România. Frustrarea lor este legată de statul român care nu reușește să rezolve problemele sociale din cauza cărora au plecat, dar și de societățile vestice în care se simt tratați ca o mână de lucru și, de multe ori, umiliți. Nu sunt multe cazuri de exploatare, sunt doar câteva, dar cele mai multe experiențe ale lor sunt negative prin atitudini și gesturi ostile, printr-o superioritate a șefului de șantier… uite ce ne zicea un român din Anglia, șef de fermă: când erau munci grele de făcut spuneau „Aduceți niște est-europeni!” Aceste atitudini sunt cele care hrănesc ostilitatea față de Occident.
Cosmin Bumbuț: Nici nu au cum să fie asimilați cultural de țările în care locuiesc. N-au mers acolo ca să se integreze. S-au dus să câștige o pâine, să-și repare acoperișul, baia sau să-și cumpere mașini. Sunt puțini care s-au dus și chiar au vrut să se integreze acolo, și-au adus familiile, și-au dat copiii la școală.
Vi se pare că la tipul acesta de discurs hiper-naționalist, extremist, oamenii, mai ales cei plecați, aderă în mod sincer? Sau e mai degrabă un rezultat al frustrării legate de lipsa comunicării reale și a înțelegerii cu cei din țară și cu sistemul politic?
Elena Stancu: Eu cred că suntem foarte ipocriți atunci când vorbim despre naționalism și manifestarea identității naționale. În primul rând a existat un moment, cred că tot în 2019, când era ziua iei și toți prietenii din bula noastră își puneau poze cu ia. Apoi a fost confiscată de partidele naționaliste și acum a devenit complet hulită, adică simbolurile ca ia sau drapelul sunt complet hulite. În expoziție este un capitol care se numește „Rușinea”. Acolo vorbesc exact de chestia asta: în bula noastră de hipsteri devine aproape o rușine orice fel de manifestare a identității naționale, dar, în același timp, ne ducem în Italia, unde exprimarea identității naționale este peste tot: mâncare italiană, steaguri italiene, steaguri regionale, competiția între Nord și Sud… e vorba tot de superioritate până la urmă, superioritatea identității tale etnice. Românii plecați învață despre această manifestare a identității. Ajung acolo, se confruntă cu o criză identitară, mai ales copiii care s-au născut sau au crescut acolo. Și, atunci, ei își recuperează identitatea lor românească, dar după modelul italian, în care identitatea națională este puternic exprimată. Dacă tot chestionăm felul în care ne exprimăm identitatea națională, hai să o facem la nivel european. Pentru că este o discuție europeană, în contextul radicalizării, despre cât de sănătos este și cum exact ar trebui să exprimăm această identitate națională. Hai să nu discutăm doar la nivel românesc. În timp ce râdem de dacopatie ne ducem în Scandinavia, unde facem reenactment-uri cu vikingi, facem poze, consumăm, cumpărăm și punem poze pe Facebook.
Fotografii: Cosmin Bumbuț
Texte: Elena Stancu
Unde: Muzeul de Artă
Perioada: 13-22.06.2025
Orar vizitare: 10:00-18:00
Artist Talk – sâmbătă, 14.06, ora 16:00