Cel de-al zecelea lungmetraj al lui Fatih Akin, Mănușa de aur, despre un criminal în serie care ucide patru femei în Hamburgul anilor ’70 pentru a le depozita ulterior trupurile ciopîrțite în propriul apartament, e bazat pe biografia omonimă a criminalului real Fritz Honka scrisă de Heinz Strunk și publicată în 2016, și este, așa cum a fost etichetat și după premiera de la Berlinala din acest an de către mai mulți critici, un film plin de secvențe violente explicite și gratuite. Akin urmărește povestea lui Honka (Jonas Dassler) din momentul în care acesta se apucă să-și tranșeze prima victimă, așezată pe o folie de celofan în mijlocul sufrageriei, pînă în momentul în care este prins, în cele urmă, de poliție, cu o elipsă de patru ani între prima și cea de-a doua femeie omorîtă.
În mare, povestea e cea reală, însă este tratată cu superficialitate și pare mai degrabă o ecranizare a unui zvon auzit la marginea drumului decît cea a unui caz atent documentat. Personajul principal e plat – mai interesanți sunt ceilalți clienți fideli ai „Mănușii de aur” din titlu, cîrciuma din care Honka își alege victimele, singurele trăsături memorabile ale acestuia din urmă fiind defectele sale fizice, care sunt exagerate, fie că e vorba de strabism, dantura defectuoasă sau impotența de altfel falsă -, iar dezvoltarea sa psihologică lipsește, dependența reală de alcool fiind scoasă la înaintare și blamată pentru omuciderile comise. De exemplu, ezitarea pe care o afișează înainte de a-și tranșa prima victimă e anulată cu ajutorul cîtorva guri de alcool care îi dau curajul necesar pentru a folosi ferăstrăul. La fel, mai tîrziu, după ce decide să renunțe la alcool (o face evitînd să mai calce prin cîrciumă și aruncînd toate sticlele de tărie ținute sub cheie acasă), își găsește o slujbă ca paznic de noapte și devine bărbat de casă. Imediat ce începe să bea din nou, însă, sare pe o femeie, gata să o violeze, și își reia vizitele zilnice în Mănușa de aur, de unde revendică alte victime. Detaliile adăugate poveștii, care nu țin de povestea reală a lui Honka, sunt adesea dezgustătoare și singurul lor rol e de a șoca spectatorul, de a-l scîrbi, fără a avea vreo însemnătate scenaristică sau descriptivă. Există și elemente menite să dezvolte firul narativ sau să nuanțeze caracterul protagonistului, dar cele mai multe dintre ele eșuează în misiunea lor. E și cazul adolescentei pentru care Honka dezvoltă o obsesie bolnavă după ce o întîlnește pentru prima oară pe stradă. Inițial, ea pare să-l umanizeze pe criminal, să aibă puterea să dezvăluie și o altă latură a acestuia, doar că dispare înainte ca ceva important să se întîmple, iar cînd reapare în finalul filmului, Akin nu o folosește decît ca pe un dispozitiv ieftin și uneori ilogic de sporire a suspansului, și un motiv pentru alte cîteva jump scares de mâna a doua.