interviu cu Antoine Bagnaninchi
Antoine Bagnaninchi este owner Independența Film. N-o să găsiți prea multe interviuri cu el, așa că dacă vreți să aflați cum s-a apucat un francez, în 1997, să distribuie filme în România, aceasta este povestea lui.
Cînd și cum te-ai apucat de distribuție de film?
În ’96, cînd făceam un pre-doctorat în Științe Politice – am făcut Studii Economice și apoi Studii Politice, un fel de ASE în Franța -, unul dintre prietenii mei din Franța, care lucra în domeniu, și vizitase România, mi-a zis că nu este nimic aici în zona de distribuție de film independent. Așa că am venit în România în ianuarie ‘97, am creat firma, am fost la Festivalul de Film de la Berlin, iar primul film pe care l-am distribuit, în iunie, același an, a fost Trainspotting. Aveam 27 de ani, îmi plăcea cinemaul, dar nu știam mare lucru despre ce înseamnă distribuția de film. Vincent, prietenul ăsta al meu, lucra deja în domeniu, a și devenit faimos în industria cinematografică între timp, fiind fondatorul Wild Bunch, o companie de distribuție și vînzări internaționale de filme. Practic, așa am început.
Cum au evoluat lucrurile de atunci?
În ’97 exista doar România Film, care avea mai mult de 100 de cinematografe în administrare. Mergeam toți distribuitorii în fiecare luni la România Film, discutam ce filme vrem să lansăm și se făceau programările, așa se întîmplau lucrurile pe atunci. După aceea s-a deschis Hollywood Multiplex. Între timp, România Film n-a făcut nimic pentru sălile lor, drept care multe au căzut în paragină. În timp, au apărut mai multe cinematografe, acum sînt mult mai multe ecrane de cinema decît în anii ‘40, spre exemplu, că tot zice lumea că pe atunci erau multe cinemauri în București, doar că multe sînt multiplexuri. Și pentru filmul independent s-au schimbat un pic lucrurile, în sensul că au apărut, din fericire, mai mulți distribuitori, cum e Transilvania Film, care s-a înființat prin 2000 sau 2001, după primul TIFF, apoi alte case de distribuție, unele dintre ele au și dispărut între timp. Însă, problema filmului independent rămîne, în continuare, lipsa cinematografelor dedicate. Cea mai mare pierdere a fost închiderea Cinema Studio, unde, spre exemplu, un film de Almodovar sau Lars Von Trier făcea 5.000 de spectatori într-o săptămînă.
Ce înseamnă să fii distribuitorul filmelor de la Cannes (și nu numai) în România?
Distribuim multe de filme de la Cannes pentru că este cel mai important festival, atît în termeni de conținut, dar și de mediatizare pentru filmul independent. Toți regizorii, cînd fac un film, se gîndesc la Cannes, apoi la Veneția sau Berlin. Un film lansat pe Croazetă este mult mai cunoscut publicului larg din întreaga lume decât un film care a fost selecționat sau are un premiu la Berlin. Evident, lucrurile se pot reașeza, dar momentan Cannes-ul este cel mai interesant în termeni de ofertă de film și da, sîntem distribuitori ai filmelor selectate la Cannes, dar nu sîntem distribuitorul oficial al filmelor de la Cannes. Din aproximativ 15 filme pe care le distribuim într-un an, jumătate vin de la Cannes, dar am avut și filme de la Berlin, chiar recent, cum e Golden Glove, filmul lui Fatih Akin, și în curînd vom lansa The Truth al lui Hirokazu Koreeda, selectat la Veneția 2019, sau Martin Eden, o reinterpretare modernă după Jack London, care a cîștigat Cupa Volpi pentru cea mai bună interpretare masculină.
În continuare sînt multe titluri străine care nu ajung pe ecrane, și pot fi văzute de cinefili doar în festivaluri. Cum decizi să aduci un film?
În general, încercăm să fim fideli regizorilor ale căror filme le-am adus de-a lungul anilor în cinematografele din România, cum sînt frații Dardenne sau Ken Loach, chiar dacă nu sînt un succes de box office aici, Almodovar, Lars von Trier și alții la fel de cunoscuți. Mai complicat devine cînd e vorba de filmul unui regizor nou, cum este, spre exemplu Mizerabilii/ Les Miserables, filmul de debut în lungmetraj al lui Ladj Ly, dar care fiind deja lansat și premiat la Cannes, e mai ușor de distribuit, lumea deja a auzit de el, filmul a născut discuții și publicul este curios să vadă despre ce este vorba.
Pe piața noastră, un premiu la Cannes, are puterea să aducă public în sala de cinema?
Da, are. Nu în mod automat, dar da. Un un exemplu bun este Parazit, care a mers foarte bine, pentru un film coreean chiar nesperat de bine. Și care, iată, încă este în cinema, deși a fost lansat în luna noiembrie. Desigur, ajută și cele șase nominalizări pe care le are la Oscar, lumea vrea să vadă filmul ăsta care a devenit un fenomen.
Care e titlul Independența Film care a avut cel mai mare succes?
Nymphomaniac, primul volum, ajutat de cenzură, a făcut peste 50.000 de spectatori, iar al doilea volum cam jumătate. Un pic ridicol, totuși, să cenzurezi un astfel de film motivînd că publicul nu este suficient de matur pentru așa ceva. Însă, cel mai mare succes, dacă nu mă înșală memoria, a fost făcut pe vremea cînd încă exista România Film, cu Pisica albă, pisica neagră. Premiera a avut loc la Sala Palatului, concert cu Goran Bregovic, o nebunie. În termeni de box office, totuși, e posibil ca mari succese să fi fost Pianistul și Amelie, care au venit în perioada în care apăruseră deja multiplexurile.
Independența Film și TIFF-ul au un lung parteneriat. Cum l-ai descrie?
Colaborăm încă de la prima ediție, cînd încă nu existau proiecțiile în aer liber, unde am dat Mulholland Drive, Human Nature al lui Michel Gondry, apoi, cred că la ediția următoare, City of God. Am dat filme tot timpul, am și cîștigat de câteva ori competiția, un premiu a fost Oslo, 31 august, care a cîștigat Trofeul Transilvania. Era nevoie de un festival mare în România, clar, iar TIFF a devenit foarte mare și asta e foarte bine. Este un partener de cursă lungă, iar colaborarea noastră este una de interes pentru toată lumea. Spre exemplu, anul trecut, am dat la TIFF, la două săptămîni după Cannes, Durere și glorie al lui Almodovar, a fost ceva super pentru festival, iar pentru noi o oportunitate să testăm publicul. Filmul a fost foarte bine primit, a atras mulți spectatori și reacții pozitive, începîndu-și astfel traseul cinematografic în România.
Ce ți-ai fi dorit să distribui (un film care ți-a plăcut mult), dar n-ai făcut-o pentru că nu avea potențial de public?
Am adus destule filme care nu aveau nici un fel de public, plus că nu putem să distribuim prea multe pentru că nu avem loc. Ce aș fi vrut să distribui într-o lume ideală sînt filmele lui Abdellatif Kechiche, seria Mektoub, My Love, care are momentan două părți, urmează să vină și a treia, fiecare din ele avînd aproape 3 ore.
Ce va distribui Independența Film anul acesta?
Terminăm filmele anului 2019 cu Il Traditore al lui Bellochio, unul din preferatele mele de la Cannes, un film mai clasic, dar foarte tare, care intră în cinema din 21 februarie. Apoi avem Ken Loach, Sorry We Missed You, în martie, și ultimele de la Cannes 2019 vor fi Beanpole al lui Kantemir Balagov și La Belle Époque, care e o comedie franțuzească inteligentă și foarte bună, care va fi la Festivalul Filmului Francez. Apoi avem filme care sînt deja confirmate la TIFF anul acesta, The Truth al lui Koreeda și Martin Eden, o revizitare liberă a romanului lui Jack London. Mai urmează să lansăm o comedie mișto a unui regizor francez, Les traducteurs, o poveste interesantă, cu o distribuție bună. Și vedem cu ce vin Berlinul și Cannes-ul, unde sînt cîteva filme, neanunțate încă, dar așteptate, cum sînt Annette, noul film al lui Leos Carax, o comedie muzicală cu Adam Driver și Marion Cotillard, Benedetta, noul film al lui Paul Verhoeven, o adaptare după Diderot, Tre piani al lui Nanni Moretti, sau Memoria al lui Apichatpong Weerasethakul.