Aflat mai bine de 25 de ani în producție, proiectul de suflet al lui Terry Gilliam a ajuns să vadă într-un final lumina zilei cu o a treia variantă de distribuție și cu un scenariu atît de puternic influențat de procesul creator, încît e greu să desparți filmul în sine de toate poveștile din spatele său. Adam Driver, cel care a ajuns în cele din urmă să-l joace pe protagonistul Toby, e regizor și încearcă să filmeze, în Spania rurală, o reclamă bazată pe personajul lui Don Quijote. Asemenea lui Gilliam, are și el un producător (interesat doar de profit) și cîțiva investitori (trei asiatici cu care nimeni nu se înțelege și patronul unei companii de votcă) care-i pun bețe-n roate. Ca să se complice și mai mult lucrurile, producătorul, jucat de Stellan Skarsgård, crede că soția sa îl înșală cu Toby, iar Angelica, iubirea regizorului din tinerețe, acum regăsită, lucrează ca escortă și „aparține” investitorului rus.
Intriga filmului o reprezintă găsirea unui DVD cu o variantă mai veche a poveștii lui Don Quijote, cea care dă și numele variantei lui Gilliam și care se dovedește a fi un film realizat chiar de Toby în vremea studenției, în aceeași zonă în care filmează acum reclama. Antrenat de această descoperire, își abandonează echipa și pleacă în căutarea actorului principal (Jonathan Pryce), pe care-l găsește, convins că el e adevăratul Don Quijote, iar Toby – scutierul său, Sancho Panza, pe care l-a pierdut după terminarea filmărilor. De aici, se declanșează un haos greu de pus în cuvinte, unde fiecare personaj din lumea din film își găsește un corespondent în lumea lui Cervantes, iar procesul de turnare a reclamei se identifică cu procesul lui Gilliam de a-și turna filmul. Sau cel puțin pentru o perioadă, în ultimul sfert al filmului limita și așa subțire dintre lumea reală și cea imaginară dispărînd de tot, niciuna dintre întîmplările de pe ecran nemaiavînd o explicație sau o logică narativă.
E un haos care, deși în multe momente îți pierde concentrarea și puterea de a mai face conexiuni între personaje și întîmplări și între realitate și imaginar, nu te lasă niciun moment să-ți pierzi entuziasmul. Bucuria lui Gilliam de a-și duce la bun sfîrșit visul transpare în fiecare secvență a filmului odată cu terminarea primului act, cînd Toby/Gilliam îl (re)întîlnește pe Don Quijote. Dar chiar și debordînd de joie de vivre-ul care filmelor sale anterioare (de la Țara minunilor la Teoria supremă) le-a lipsit, Omul care l-a ucis pe Don Quijote nu e cel mai bun lucru pe care Gilliam îl putea da (dovadă stau filmele sale de la începutul carierei). Un loc mai notabil în istorie și în filmografia sa și l-ar fi găsit, probabil, dacă ar fi rămas la stadiul de proiect de suflet neterminat. În schimb, acum, că există, are șanse mai mari să fie apreciat și amintit pentru ambiția și perseverența regizorului decît pentru ce se vede pe ecran.