Ana Ularu e actrița care a jucat cele mai multe roluri în filme străine. M-am gândit la ea și la cum i s-a schimbat viața în acest an al nemișcării. Cum a trăit această experiență și ce i-a lipsit. Ce își dorește și ce planuri are.
Cum și unde te-a găsit începutul pandemiei? Ce planuri aveai, ce proiecte încheiaseși?
Eram undeva lîngă Seattle, într-un orășel suspicios de idilic, cu white picket fences și fără cod poștal, unde partenerul meu filma. Ne pregăteam de L.A. Am aflat că exista un caz (primul înregistrat în America oare?) în Washington State cu „virusul ăsta nou, ceva ciudat” de la Claudia, soția tatălui meu, care ne-a sfătuit să ne cumpărăm măști pentru zboruri și mult dezinfectant. Am condus pînă în Portland ca să luăm avionul de acolo, am fost singurii doi ciudați din avion cu măști (bravo că am fost copii ascultători), am uitat cam tot despre asta timp de multă vreme.
Am venit în București și mi-am jucat spectacolele fără să îmi dau seama cîtă vreme o să fiu departe de ele. Și, ah, cît îmi e de dor! Am fost la ComicCon în Londra – sute de oameni, fotografii, strîngeri de mîini. Eu cu dezinfectantul armat și constant, gata de acțiune, slavă cerului. Mă pregăteam să merg în Manchester să filmez un nou serial BBC – picat, evident. Sunt, însă, un cetățean cît se poate de adaptabil și mereu gata să fie fericit, chiar în vremuri de război. Așa că am trăit intens și frumos, am scris un scenariu, am citit, am cîntat, am ieșit din cursă odată cu restul lumii. Am așteptat premierele pe care urma să le am: Alex Rider pe Amazon și Tribes of Europa pe Netflix, și am hrănit spiritul, între timp.
Cum a fost acest an pentru tine?
Cît se poate de creativ și cu multă introspecție. Și cu doruri amplificate. Și teamă. Am simțit că din adăpost am avut timp să mă interesez și enervez și să mă bucur de întreaga lume și de diversele situațiuni geopolitice. Și că mă definesc o gramadă de lucruri, în afară de actorie.
Ce îți lipsește cînd vine vorba despre munca ta?
Munca în sine. Sincer, vreau să fiu la Teatrul Act, în cabină, în costum, gata de O intervenție sau Constelații, să aud publicul intrînd în sală sau agitîndu-se în foaier și să beau ultimele două guri de cafea cu atitudinea mea de luptător de MMA, înainte de a intra în cușcă. Vreau pe scenă!
Care sunt fricile tale legate de “repornirea” motoarelor în cinema?
Nu am frici, am precauții și cîteva dorințe. Cîtă vreme există grijă, respect, vaccinare și mai ales un program decent și constant de testare, putem funcționa.
Ce mai înseamnă distanța/distanțele pentru tine?
Frumoasă întrebare. Mereu mă gîndesc la distanța pînă acasă – oriunde e acasă, la faptul că sunt din nou relevante granițele într-un mod atît de neplăcut, la cît de dificil a devenit sa trăiesc așa cum eram obișnuită, cu valizele gata făcute, la calătoriile care devin motive de panică și de întrebări absurde. Sunt un profet al apropierii, un îmbrățișător cronic tare trist.
Ce ai citit, la ce te-ai uitat în perioada asta?
Recomand major I Know This Much is True și When They See Us, Pretend It’s a City și, ca de obicei, Last Week Tonight, Dogman și The Guilty. Am citit mult mai mult decît am văzut filme. Recomand Here I am al lui Safran Foer. și Jafsie and John Henry – excelent, Mamet. Și pe Alexandra David Neel cu toate cărțile ei. Și Breath a lui James Nestor. Și Quichotte a lui Rushdie. Și cam orice de la George Saunders. Abia aștept să mă apuc de Acid for the Children a lui Flea. Și recomand major podcasturi – Broken Record (Rick Rubin is my spirit animal), Revisionist History (Malcolm ♥️), Cautionary Tales și Brave New Planet.
Ce crezi că se va schimba în industria de film?
Se schimbă deja felul în care filmăm. Măști, teste, neliniște. Etern optimistă, de abia aștept festivalurile aglomerate, întunericul din cinematografe și momentul în care începe proiecția, gălăgia din cortul de catering la pauza de prînz.