Înainte de a mă lăsa însoțită, preț de câteva rânduri de personajele Mariei Ploae, așa cum o știu de pe ecran, mi-a răsărit în auz o replică dintr-un film al ei, Ștefan Luchian (1981, r. Nicolae Mărgineanu): „De multe ori m-am întrebat, ce vezi tu în spatele florilor pe care le pictezi?”. Vorbele i le spusese Al. Bogdan Pitești lui Luchian. Înlocuiesc „florile” cu „frumusețea unei femei” pentru că, nu de puține ori, soarta unui film s-a jucat odată cu privirea aruncată de cineast dincolo de frumusețea unei interprete, odată cu disponibilitatea acestuia de a vedea mai departe. Nu mai puțin, soarta asta a depins de talentul, de inteligența respectivei actrițe de a nu se lăsa doar în seama unei splendori a chipului; a mers mână în mână cu ceea ce numim hărăzirea umană în general. În absența acesteia din urmă, am numărat atâtea străluciri de o clipă.
Pe Maria Ploae am descoperit-o, ca mai noi toți, în Dincolo de pod (1975, r. Mircea Veroiu). Desigur, o mai văzusem în câteva treceri, dintre care mi-o amintesc fără efort pe orășanca purtătoare a unei spectaculoase pelerine cu glugă din Toamna bobocilor (1974, r. Mircea Moldovan), dar de descoperit, atunci s-a întâmplat, odată cu apariția Sidei, fiica aprigei Mara, întruchipare a purității tulburate de amenințarea unui posibil viitor al constrângerilor, într-o lume a urâtului. Este greu de înțeles cum, la vârsta la care nici cel mai dificil operator nu poate găsi un cusur unui obraz de femeie, cu foarte puține excepții, cineaștii noștri nu au avut în vedere scrierea unor roluri anume pentrtu Maria Ploae. A fost Maria Rosetti și Veronica Micle în La răscruceamarilor furtuni (1980, r. Mircea Moldovan), respectiv în Un bulgăre de humă (1989, r. Nicolae Mărgineanu), a fost Cecilia, una dintre iubitele lui Ștefan Luchian în filmul cu același nume datorat tot lui Nicolae Mărgineanu sau Ioana, o mamă nepregătită pentru dramele vieții cotidiene în Promisiuni, alElisabetei Bostan (1985). Și a venit maturitatea, cu inevitabilele urme ale vârstei săpate pe chip, dar din care Maria Ploae a știut ceea ce nu multor actrițe le este la îndemână: să le transforme într-un adevărat blazon, al demnității suferinței în fața adversităților istoriei. Începând cu Și va fi, al lui Valer Jereghi (1991) cu personajul simbolic al Femeii sortite să îndure blestemul Apocalipsei dar să și spere, trecând apoi, după o oarecare pauză, la filmele universului concentraționar ale lui Nicolae Mărgineanu, actrița va fi ceea ce am putea numi o Mater dolorosa în cinematograful nostru.
O tulburătoare întruchipare a purificării prin suferință, a puterii de a rămâne drept și curat în oroare: Binecuvântată fii, închisoare (2020), Poarta albă (2013), Cardinalul(2019). Mă bucur că o tânără cineastă încă studentă, Lucia Chicoș, de curând selecționată la secțiunea Cinefondation a festivalului de la Cannes cu filmul Contraindicații, a intuit forța dramatică a unui chip atât de frumos liniștit cum este cel al Mariei Ploae.