Intervievator:
Bun venit la TIFF. Cum a fost experiența până acum? Ai reușit să vezi vreun film?
Invitat:
Nu am văzut niciun film, dar mă bucur foarte mult să fiu aici. Este a doua mea participare la festival.
Intervievator:
Ai câștigat Premiul Publicului acum doi ani cu Summer Brother, nu?
Invitat:
Da, e pur și simplu incredibil să mă întorc aici. Am amintiri foarte frumoase legate de TIFF și mă bucur enorm să fiu aici, pentru că, este unul dintre cele mai bune festivaluri de film la care am fost vreodată.
Îmi place foarte mult atmosfera relaxată și neprotocolară. Mi se pare extraordinar de frumos și de modest faptul că directorul artistic și președintele festivalului fac personal cockatil-uri pentru invitați. Pentru mine, asta spune multe despre spiritul festivalului. Chiar îmi place TIFF-ul. Îmi place și gustul artistic al lui Mihai, directorul artistic. Așa că a fost o adevărată bucurie să fiu aici.
Intervievator:
Aici suntem cu toții egali. Mulțumesc pentru cuvintele frumoase.
Hai să vorbim despre Nuclear Boy. Filmul este inspirat dintr-o poveste reală, nu? Din cazul „Radioactive Boy Scout”. Cum ați descoperit tu și scenarista Britt Snel această poveste și de ce ați decis să faceți un film despre ea?
Invitat:
Ce urmează să spun va fi poate prea personal. Acum doi ani am fost diagnosticat cu cancer în stadiul doi. Am stat internat aproximativ trei luni și, la un moment dat, medicii au trebuit să mă izoleze. Primeam atât de multă chimioterapie încât devenisem extrem de vulnerabil la infecții. M-am simțit foarte singur în perioada aceea. Atunci am simțit că trebuie neapărat să spun o poveste despre singurătate. Din acel moment, Britt și cu mine am început să dezvoltăm acest proiect, în timp ce eu încă făceam chimioterapie.
Pentru mine, Nuclear Boy este un film despre singurătatea tinerilor. Este și despre anxietatea socială, pentru că foarte mulți adolescenți și tineri se confruntă astăzi cu ea. Cred că este una dintre cele mai mari probleme de sănătate mintală ale generației actuale și am vrut, într-un fel, să le ofer sprijin prin acest film.
În același timp, Nuclear Boy este și un omagiu adus culturii nerd. Eu însumi sunt un nerd. Iubesc Harry Potter și Star Wars.
Intervievator:
Eu chiar mi-am scris lucrarea de licență despre Star Wars.
Invitat:
Doamne, atunci chiar ești nerd! Despre ce ai scris?
Intervievator:
Despre întregul fenomen și despre cum a devenit ceea ce este astăzi — una dintre puținele francize care au avut un asemenea impact cultural și care au schimbat viețile oamenilor.
Invitat:
Așa este. Când aveam șase ani aveam un costum de Jedi și mă jucam prin grădină cu săbii laser. Îmi făceam singur haine de Jedi. Dar, sincer, eram un outsider. Și încă sunt. Colecționez toate seturile LEGO Harry Potter, deci clar nu m-am schimbat prea mult.
Când eram mic mă simțeam complet diferit de ceilalți și aveam impresia că nu-mi găsesc locul. Am vrut să fac un film despre asta pentru că sunt convins că foarte mulți tineri trec prin aceeași experiență. Am vrut să fac un film pentru ei, care să-i ajute puțin să înțeleagă viața.
Așa că Nuclear Boy pornește de la articolele despre acel băiat, dar este și mai mult inspirat din propria mea adolescență. Nu eram foarte sociabil. Mama mi-a spus: „Trebuie să intri la cercetași”, și chiar m-a înscris. Scena de început, cea în care construiesc structura din bușteni, este exact o experiență pe care am trăit-o la treisprezece ani.
Intervievator:
Deci și tu ai fost cercetaș. Chiar este un film foarte personal.
Invitat:
Da, absolut. A fost interesant pentru că îmi doream foarte mult să-mi fac prieteni, dar nu reușeam. Până la urmă lucrurile au ieșit bine, însă despre asta este Nuclear Boy: despre un băiat foarte singur, care încearcă să-și facă prieteni și nu reușește.
Intervievator:
Dar ai adăugat și această dimensiune a validării online.
Invitat:
Așa este.
Intervievator:
Un lucru care nu exista cu adevărat pe vremea aceea.
Invitat:
Exact. Am vrut să spun o poveste contemporană și cred că, atunci când ești singur și ai anxietate socială, mediul online poate deveni un mecanism de supraviețuire.
Iker încearcă să obțină atenție de pe internet, chiar dacă asta înseamnă să se autodistrugă. La început înțelege greșit situația și crede că oamenii chiar îl plac. Dar așa funcționează internetul: poți fi manipulat, păcălit, distrus.
Intervievator:
Și ajungi să faci lucruri pe care în mod normal nu le-ai face.
Invitat:
Exact. Ca regizor, am vrut ca forța internetului să fie ceva care îl împinge activ spre propriul declin.
Intervievator:
Și chiar ai ales să-i arăți pe utilizatorii de internet pe ecran. E o idee foarte interesantă.
Invitat:
Da, pentru că nu-mi place să filmez ecrane de iPhone, laptopuri sau bule de mesaje. Petrecem deja atât de mult timp uitându-ne la telefoane. Nu voiam să fac un film în care privim constant un ecran. Așa că m-am gândit: cât de interesant ar fi dacă aș aduce toți acei oameni direct în camera lui? A devenit un element stilistic.
Și pot să vorbesc puțin și despre muzică, pentru că este destul de neobișnuită. Am vrut să explorez sonorități mai ciudate: sunete atonale, note false. Pentru mine, muzica este o metaforă. Iker încearcă să-și facă prieteni și nu reușește. Muzica seamănă cu un copil care încearcă să cânte frumos, dar greșește mereu. Persistă obsesiv, însă nu-i iese întotdeauna.
Există un singur moment în film în care muzica nu mai este „greșită”, ci devine cu adevărat frumoasă. Este momentul în care își găsește prieteni.
Intervievator:
Prieteni adevărați. E foarte frumos. Spune-mi despre Iker, actorul principal. Este la primul său rol, nu?
Invitat:
Da. Am văzut mulți actori experimentați la casting, dar nu îi credeam în postura de nerd. Nerd-ii sunt adesea slabi. Eu sunt. Nu am un corp atletic. Actorii profesioniști învață cum să producă exact scânteia potrivită în privire, la momentul potrivit. Eu nu voiam asta. Așa că am căutat pe cineva care nu mai jucase niciodată. A fost prima lui experiență ca actor și mă bucur enorm să spun că după film a fost admis la școala de teatru. Așa că sunt un tată foarte mândru. A făcut o treabă extraordinară.
Am repetat aproximativ șapte luni, pentru că îl puteam scoate de la școală doar o zi pe săptămână. În fiecare săptămână petreceam acea zi în sala de repetiții. Ca regizor, eu filmez majoritatea scenelor dintr-un singur cadru. Încerc să surprind totul într-o singură dublă. Pare simplu, dar este extrem de dificil.
Dacă o scenă durează două minute, nu pot elimina mijlocul la montaj, pentru că am o singură dublă. Așa că repet obsesiv. Chiar filmam scenele cu iPhone-ul în timpul repetițiilor și apoi le urmăream acasă, pe canapea.
Am montat inclusiv o versiune brută a întregului film folosind filmările de la repetiții, pentru că aveam nevoie să văd ritmul, evoluția emoțională, singurătatea, prieteniile, transformarea personajului. Cum nu puteam modifica foarte multe ulterior la montaj, trebuia să știu dinainte că funcționează.
Intervievator:
Deci practic există două versiuni ale filmului.
Invitat:
Da. E nebunie curată, pentru că înseamnă enorm de multă muncă. Eu fac filmul înainte să fac filmul. Iar când ajungem la filmare, doar adăugăm ultimele detalii.
Invitat:
Ce mai e amuzant este scena de început, cea cu explozia. A fost foarte greu de realizat, pentru că, evident, nu puteam să arunc ceva în aer chiar în fața actorului meu.
Intervievator:
Exact asta voiam să te întreb.
Invitat:
Toate exploziile din film sunt reale. Am făcut totul fără efecte generate pe calculator. Dar a fost complicat pentru că voiam să păstrez stilul acela de filmare dintr-un singur cadru. În mod normal, exploziile se filmează separat și apoi se montează împreună. Așa că Iker a jucat scena și a reacționat la explozie. După aceea am întrerupt filmarea, l-am trimis la machiaj să-i pună sânge pe față, iar între timp am filmat explozia propriu-zisă. Apoi s-a întors, și-a continuat mișcarea, iar noi am îmbinat totul la montaj.
Problema era că nu aveam efectul de fum care apare în mod normal după o explozie. Însă cineva de pe platou fuma o țigară electronică. A suflat vaporii în cămașa lui, iar noi am filmat imediat după. A ieșit acest nor superb de fum. A fost foarte distractiv. Un mod de a face cinema extrem de old-school.
Intervievator:
Îi întreb des pe regizori despre improvizații amuzante de pe platou, dar rareori primesc povești atât de bune. Mulțumesc pentru asta.
Invitat:
Cu plăcere. Filmul a fost turnat în doar nouăsprezece zile, ceea ce este incredibil de rapid. În mod normal ai avea treizeci sau treizeci și cinci de zile de filmare.
Intervievator:
Nouăsprezece? În România, dacă avem noroc, primim douăzeci și una.
Invitat:
În mod normal, în Olanda filmăm cam două-trei minute de film pe zi. Și noi avem programe de filmare destul de scurte, mai ales pentru că lucrez cu actori fără experiență și trebuie să-i protejez puțin. Dar filmul acesta a avut doar jumătate din bugetul lui Summer Brother. Așa că a fost o adevărată nebunie. A fost interesant și pentru că, în timp ce făceam tratamentul pentru cancer, Britt și cu mine scriam scenariul. Am chiar și o fotografie cu mine în timpul unei ședințe de chimioterapie, lucrând la scenariu. Într-un fel, eram și eu un fel de „nuclear boy”, din cauza chimioterapiei și a radiațiilor. Mi se pare amuzant: am perfuzia în braț și scenariul așezat pe piept. E ca și cum Nuclear Boy ar fi scris Nuclear Boy.
Așa văd eu și lumea și așa mă raportez la umor. Pentru mine, Nuclear Boy este o tragicomedie neagră cu elemente de thriller. Îmi place acel tip de umor în care nu știi dacă să râzi sau să plângi, când o situație este atât de stânjenitoare încât te bufnește râsul, deși simți că n-ar trebui. Acesta este tonul care îmi place și, într-un fel, așa văd și viața. Viața este amuzantă și grea în același timp.
Intervievator:
Sunt complet de acord. Și eu văd lucrurile la fel. Poți să-mi vorbești despre colaborarea cu Britt? Ați lucrat împreună și la scurtmetrajele tale, dar și la Summer Brother, nu?
Invitat:
Lucrez cu ea de aproximativ cincisprezece ani. Am început să colaborăm în anul al doilea de școală de film și nu ne-am mai oprit niciodată. E foarte frumos. Lucrăm îndeaproape și cu producătoarea mea, Floor Onrust. Noi trei formăm o echipă excelentă. Ea este profund implicată în poveștile pe care le spunem și înțelege perfect cum vrem să facem filme. Eu și Britt eram amândoi outsiders. Ea adoră manga și cosplay-ul. La școala de film nu ne prea găseam locul. Nimeni nu voia să lucreze cu noi pentru că nu eram „cool”. Așa că, într-un fel, de atunci facem filme despre propriile noastre traume.
Ea este scriitoarea. Eu sunt dislexic, așa că scrisul nu este punctul meu forte. Dar avem o colaborare foarte puternică.
Intervievator:
Și începeți fiecare film împreună?
Invitat:
Întotdeauna. Chiar acum ne gândim deja la următorul film. Ea are o idee, eu am o idee și încercăm să ne dăm seama ce vrem de fapt să spunem. Sunt foarte recunoscător pentru că mulți regizori se luptă să găsească un scenarist bun, iar eu mă simt norocos că ea vrea să lucreze cu mine. Mai facem și un lucru interesant cu scenariile. Pentru că filmez scenele în cadre lungi, dacă aș monta fiecare scenă în întregime, filmul ar avea trei sau patru ore.
Așa că filmez fiecare scenă în varianta ei normală — poate trei minute — dar și într-o versiune scurtată, de un minut sau chiar treizeci de secunde. Astfel am mai multe opțiuni când construiesc ritmul filmului. Și mai este ceva ce recomand tuturor regizorilor: după ce filmăm o scenă, îi rog pe actori să o joace încă o dată, dar fără dialog. În filme se vorbește prea mult. Poveștile ar trebui spuse prin imagini.
Intervievator:
Sunt de acord.
Invitat:
De cele mai multe ori ajungem să folosim în montaj tocmai versiunea fără dialog. Scenariul este un mediu. Cinemaul este altul. Oamenii fac filme fără dialog de foarte mult timp.
Intervievator:
Și este un limbaj universal.
Invitat:
Exact. Mi-ar plăcea enorm să fac cândva un film fără niciun cuvânt. Ar fi extraordinar. Deși nu e deloc ușor.
Intervievator:
Cu siguranță ar fi ceva diferit. Eu l-aș vedea.
Invitat:
Mulțumesc. Sunt foarte mulțumit și de imaginea filmului. A fost o colaborare cu Roy van Egmond, care este un director de imagine extraordinar. A găsit o modalitate foarte frumoasă de a surprinde atât singurătatea, cât și absurdul filmului. Am încercat cu adevărat să vizualizăm singurătatea prin limbaj cinematografic.
De exemplu, la început îl plasăm pe Iker în fața tuturor cercetașilor, într-un cadru larg. E el împotriva întregii lumi. Pe măsură ce începe să-și facă prieteni, îl așezăm tot mai aproape de ceilalți în cadru. Există și o scenă cu Merten, liderul cercetașilor, cel chel. Tehnic vorbind, Iker este printre prieteni, dar încă se simte un outsider. Camera rămâne concentrată doar asupra lui, în timp ce ceilalți vorbesc în jurul său.
Pentru mine, întregul film este despre singurătate. El este singur. Mickey este singur. Într-un fel sau altul, toți sunt singuri.
Intervievator:
Asta se leagă perfect de ultima mea întrebare. Vezi vreo soluție pentru această epidemie de singurătate, mai ales în rândul băieților tineri? Pentru că, așa cum arată și filmul, validarea online nu este răspunsul.
Invitat:
Nu, nu este. Iker își câștigă încrederea în sine făcând ceea ce îi place. La început încearcă să fie cool. Dar atunci când construiește reactorul începe să devină mai sociabil. Sună oameni. Montează detectoare de fum. Își asumă responsabilități. Asta este diferența dintre începutul și finalul filmului.
La final pur și simplu nu-i mai pasă atât de mult. Și cred că asta este sănătos. E în regulă dacă cineva nu te place. Sigur că nu este plăcut, dar nici nu este sfârșitul lumii. Când îți este frică să fii singur, frica aceea devine exact lucrul care te împiedică să te apropii de ceilalți. Dacă reușești să te relaxezi puțin și să nu mai lași teama să te controleze, atunci poți crea conexiuni reale cu oamenii.
Intervievator:
Se leagă de ceea ce spuneai mai devreme: să faci ceea ce iubești, să fii pasionat de ceva. Asta îți dă încredere în tine.
Invitat:
Exact. Și nu trebuie să-ți fie rușine de asta. Dacă ești sincer cu privire la cine ești, vei atrage oamenii care ți se potrivesc.
Intervievator:
Îi vei atrage, exact. Minunat. Îți mulțumesc foarte mult. A fost un interviu foarte plăcut.
Invitat:
Mulțumesc mult și eu.