V-ați început cariera în teatru, ați acumulat o vastă experiență, apoi ați început să regizați. Ce va făcut să încercați munca de regizor? Să fie curiozitatea sau este ceva ce ați vrut să faceți mereu, dar abia recent ați avut ocazia să profesați?
Am primit primul rol la 14 ani, era un film, de un regizor foarte bunt despre un tânăr partizan în fosta Iugoslavii. A fost un film excepțional de bun. După care am început să lucrez ca actor și într-un final am și studiat actoria. Am jucat în primul serial de succes din fosta Iugoslavii A better life (Bolji zivot). În decursul a 4 ani s-au filmat 100 de episoade și a fost cel mai popular serial. La începutul anilor 90, din cauza războaielor iugoslave toate casele de producție statale au fost distruse și am fost nevoiți să reconstruim totul singuri. Încă de la începuturi am avut o oarecare afinitate față de crearea de povești. Obișnuiam să stau la discuție cu regizori și scenariști propunându-le ideile mele pentru story, de la bun început eram mai mult decât un actor. În anii 90 am început să produc și filme, nu doar să le finanțez, dar și la procesul creativ cum ar fi la scrisul scenariului. Deci, da, a fost un drum care m-a condus spre regie. Primul meu film, Montevideo, a fost bazat pe o carte scrisă despre prima ediție a cupei mondiale. La început mi-au propus să fiu producătorul filmului, dar apoi am ajuns să și regizez. Pe atunci aveam 48 de ani, cu 30 de ani de experiență în actorie. A fost primul meu film și a fost un mare succes, am vândut foarte multe bilete, filmul a ajuns la multe festivaluri și l-am vândut la China, Brazilia și Rusia. Păzitorii formulei filmul cu cel mai mare succes la festival, a intrat la Cluj, Beijing, Tallinn, Sao Paolo, Zagreb și a câștigat în Locarno, Ljubljana, Palm Springs și Sarajevo.
Cu care din cele două vă identificați mai mult?
Actoria, desigur, este job-ul meu principal și îmi este mai aproape de sufletul. În momentul de față sunt un actor cu 46 de ani de experiență, cât o viață de om. În ultimii 5 ani am fost preocupat mai mult cu scrisul și munca de regizor. Dacă mă întrebi ce am preferat să fac în ultimii ani atunci răspunsul este regizatul, crearea de seriale și filme. Dar, în general, eu mă identific ca fiind un actor.
Într-o conferință de presă de la Locarno ați declarat că povestea care stă la baza filmului este necunoscută în lume, în Franța dar și în Serbia are o oarecare obscuritate. Eram curios, după apariția filmului s-a schimbat ceva în societatea sârbă? Dacă da, mai exact ce?
Fluxul de informație în perioada socialistă sau comunistă era foarte controlată. În Iugoslavia nu am avut un regim comunist atât de strict ca în România. Am avut o oarecare libertate, dar acest caz al bombei atomice era secretizat, nici în zilele noastre nu avem documente care să ateste faptul că acel experiment era într-adevăr un proiect sub acoperire de creare a bombei atomice. Cu toții știm asta, dar nu sunt hârtii oficiale care să demonstreze acest lucru. Unii oameni de știința au declarat că nu era un proiect atât de serios. Dar de ce ai face un Institut Nuclear în anii 50, ca să produci medicamente? Nu. Tito nu prea făcea parte din blocul sovietic, a fost undeva pe la mijloc. El și-a dorit o armă puternică care să-i ofere siguranță și autonomie. După accident au apărut câteva articole despre niște oameni de știință care au fost iradiați, apoi trimiși în Franța, au fost ajutați și au supraviețuit… atât. De ce? Cum s-a-ntâmplat? Ce au făcut? Era un experiment, ziceau ei. Au trecut anii, oamenii au scris niște jurnale, informația a ajuns la suprafață și a fost foarte controversat. Eu am fost șocat când am aflat că niște voluntari și-au riscat viața ca să salveze niște necunoscuți, în special în aceea perioadă fiindcă nimeni nu-ți putea garanta supraviețuirea. Mie mi sa părut uimitor și mi-am zis: ok, pot să fac un film despre cum o formula pentru moarte devine o soluție pentru viață. Aceasta a fost abordarea mea și de sigur am ficționalizat mult în film, dar este bazat pe întâmplări adevărate.
În film se simte o diviziune ideologică între francezi și iugoslavi. Cât de greu a fost recreerea atmosferei din Războiul Rece? Care a fost procesul prin care ați realizat acest lucru.
Nu știu. Eu trăiesc în Serbia, în Balcani, am trecut prin anii 90 când a fost războiul civil care a distrus țara. Am văzut tranziția de la comunism la un fel de capitalism balcanic, o democrație foarte șubredă. Avantajul să trăiești în Serbia, unde nu ai circumstanțele unui vest bogat, cred eu, este că poți vedea lucrurile mai clar. S-au întâmplat multe în această țară și în cazul fiecărei acțiuni poți vedea cauzele și influențele. Pe vremuri era America și Uniunea Sovietică, acum e Rusia și Ucraina. E un lucru pe care l-am observat în războaiele iugoslave, vesticii au interesele lor și esticii la fel, suntem diferiți. Mereu a existat această diviziune între est și vest. Jucătorii se schimbă, dar jocul niciodată. În prezent au mai apărut doi jucători, în estul central Republica Arabă Unită și China în estul îndepărtat. Acum e mult mai complicat pentru că ai jucători noi, dar jocul a rămas același.
Tito era un mare cinefil, din această cauză a investit multe resurse în industria cinematografică. În prezent care e statusul filmului în Serbia? Este considerate a fi a 7-a artă, oamenii merg la cinema pentru divertisment sau este o formă de evadare?
În acest moment e dificil să-ți dau un răspuns, deoarece în ultimii anii am avut un regim autocrat foarte puternic în Serbia. Eu, de exemplu, sunt un fel de disident pentru că critic președintele, guvernul și partidul care ne conduce de 12 ani. Eu sunt de stânga ei reprezintă extrema dreaptă. Este un fel de regim hibrid, unde se organizează alegeri, dar sunt mereu furate. Avem același partid la putere de 12 ani, în primii 5 ani nu a fost chiar așa de rău, dar acum în ultimii 4-5 ani, după ce au pus mâna pe putere, media, bani și resurse totul a devenit foarte strict. Ești liber să-ți exprimi părerea, în anumite ziare, dar dacă o faci nu vei putea munci. În acest regim ori ești cu ei ori împotriva lor, nu există cale de mijloc. Cred că această perioadă va crea noi filme, deocamdată suntem într-o perioadă de tranziție, unde avem niște filme bune care vorbesc despre trecut, ani 90, război și crime de război. În ziua de azi majoritatea filmelor au un caracter depresiv în care acțiunea se petrece în jurul unor oameni săraci, în general filme arthouse. Asta ar fi un fel de distincție în cinemaul sârb. Avem o tradiție bună în sensul în care de obicei filmele făcute în țară sunt mai populare decât cele din Hollywood. Cum ar fi Toma, un biopic regizat de mine despre un cântăreț, care a avut un succes uriaș și cu care a vândut mai mult de 1 milion de bilete pe teritoriul fostei Iugoslavii. A fost o poveste despre fosta Iugoslavii. Un fel de basm. Ca Montevideo și chiar și Păzitorii formulei a vândut cele mai multe bilete în anul 2023, 350 000 iar Oppenheimer doar 200 000. Deocamdată avem o susținere mare pentru filmele autohtone, dar în cadrul acestui regim este foarte dificil. Fiindcă cel mai bun regizor și scriitor sunt împotriva regimului, aceștia nu pot lucra. General vorbind nu sunt mulțumit de situația din țară, de când mă știu, am 60 de ani împliniți, nu-mi aduc aminte o perioadă care să fi fost mai grea decât ultimii doi ani. Avem puțină democrație, pentru că pot lucra, pot scrie, sunt mass medii cu care pot colabora; nu e ca-n comunism, nu sunt la închisoare, dar chiar dacă eu sunt cel mai de succes regizor și producător nu pot primii finanțare de la stat pentru niciun proiect. Așa fac ei. Președintele nostru e ca Orban sau Erdogan, ceva de genul. Guvernarea din Serbia se află în momentul actual între cea a lui Orban și Lukashenko, deocamdată suntem mai aproape de Orban, dar ne apropiem din ce în ce mai mult de Lukashenko.
Cum vă alegeți temele pe care le adresați în filme? Trebuie să fie povești care spun ceva despre umanitate, ca în cazul Păzitorii formulei?
Până acum am regizat 4 filme și 3 seriale iar fiecare a fost despre trecut. Așa că deocamdată îmi găsesc poveștile în trecut și de fiecare dată mă concentrez pe fosta Iugoslavia, pentru că acolo m-am născut. Cred că aceea țară a fost cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat nouă, sârbilor, croaților și musulmanilor; era cea mai bună opțiune. Am avut o țară bună, mare și puternică puteai găsii peste tot oameni care gândeau la fel ca tine, fie acest loc Zagreb, Ljubljana ori Sarajevo. Era un lucru pozitiv, un avantaj, faptul că erau mai multe culturi la olaltă, dar în același timp era și un dezavantaj. Din păcate țara a fost fragmentată și pentru mine asta a fost ca o trauma, mulți spun că sunt iugo-nostalgic, și recunosc că asta sunt, îmi place să vorbesc despre fosta Iugoslavia. Acum intenția mea este de a face filme care vorbesc despre prezent. Toate filmele mele sunt un fel de melodrame cu un final optimist și problema este că nu în zilele noastre nu prea găsești acel tip de optimism în Serbia. Așa că voi fi tare mândru de mine dacă reușesc să găsesc una. (râde)
Mi se pare că în prezent oamenii au mai puțină compasiune decât pe vremuri. Credeți că o poveste ca cea din Păzitorii formulei ar putea avea loc în societatea actuală?
Din păcate nu, acesta este și un motiv pentru care am ales să fac acest film. Mereu când le povesteam oamenilor despre film, când încă pregăteam filmul, cu toți au crezut că e vorba despre un basm, nu puteau să-și închipuie că este ceva ce s-a-ntâmplat doar cu 60 de ani în urmă. Lumea s-a schimbat și cu ea și oamenii. Așa ceva să se întâmple în zilele noastre cred că ar fi imposibil, legal vorbind. Pare de a dreptul imposibil ca cineva din Israel să-și riște viața doar ca să salveze pe altcineva din Gaza; îmi cer scuze că am folosit acest exemplu. Și general vorbind, nu numai în zonele de război, poți să-ți imaginezi că cineva din state sau din Rusia și-ar risca viața ca să salveze ceva oameni pe care nu-i cunosc și nu știu cu ce se ocupă? Ne mai vorbind de faptul că acei oameni s-ar putea să construiască arme letale. Motivul pentru care s-a întâmplat atunci cred că este faptul că nu de mult se terminase al doilea Război Mondial care a avut multe crime, victime și haos, lucru care i-a făcut pe oameni să-și dorească crearea unei lumii noi, o lume mai bună. Cred că aceea perioadă, în care oamenii au vrut să schimbe lumea, s-a terminat odată cu anii 70. Pe atunci am avut mișcarea hippie, rock and roll, filme uriașe de la Hollywood care vorbeau despre justiție. După care a venit democrația corporatistă unde toată lumea este obsedată de profit. Chiar dacă oamenii mai vorbesc despre probleme ale societății, nu prea mai luptă ca să schimbe ceva. Am trăit într-o țară comunistă unde nu era așa de rău ca în România și poate din această cauză n-am aversiuni față de comunism. Opinia mea este că socialismul, comunismul erau niște idei bune care au fost executate slab. Dacă m-aș fi născut în anul 1920 sunt sigur că aș fi fost comunist, era o perioadă cu ideii mari, oamenii credeau că pot schimba lumea. Evident apoi am văzut că nu funcționează chiar așa. Dar eu pot înțelege de ce acei oamenii au crezut atât de mult în comunism. Hai să spunem socialism nu comunism. Țările scandinave care mergeau pe aceea direcție s-au oprit, chiar și ei s-au oprit. Eu am o pasiune pentru ideile de stânga, în momentul actual nu avem o stângă adevărată în lume, desigur este și greu să creezi o ideologie de stânga în contextul în care ne aflăm. Poate Europa anilor 60 ar fi putut să găsească un drum spre socialism, dar din păcate vestul a distrus orice șansă prin punerea accentului doar pe lucrurile rele: Stalin, Germania de est, Ceaușescu, serviciile secrete, lipsa libertăți; ce era îngrozitor. După ani 90 au împins estul spre tranziție și acum avem ceva…. o democrație, care nu e o democrație adevărată, diferă de la țară la țară. După ce a căzut comunismul ni s-a spus că vom avea libertate, așteptările mele erau mult mai mari. Este mai bine ca în comunism, dar nu cu mult. În filmele mele mereu voi avea acest tip de abordare, dacă nu pot s-o am în viață măcar în filme.