Lună Plină se petrece de opt ani de zile la Biertan și durează preț de un weekend de august. Are două competiții, una de lungmetraj, una de scurt metraj iar premiatele sînt decise de public, care este invitat să înfigă țăruși ascuțiți de lemn în panouri cu titlurile filmelor. Pe lîngă titlurile noi nouțe, se văd retrospective – anul ăsta toate filmele din seria „Coșmarul de pe strada Elm”, titluri aniversate cu ștaif – Zombie de Lucio Fulci, un nelipsit cineconcert interpretat de Foley’Ala și narat de Irina Margareta Nistor – Căruța Fantomă, și o grămadă de activități în aer liber – de la confecționat răni sau măști, alergat după Ghost Hunt-uri, evadat din Escape Rooms, ingurgitat cantități industriale de salată de vinete, pînă la dansat în draci pe terasa campingului la Țăruș.
E al treilea an în care la Festivalul de film horror și fantastic Lună Plină cîștigă filmul de sîmbătă seara, din grădina Vertigo. Pare logic: e seara cu cea mai multă lume în Biertan și este practic ultima proiecție a ultimei nopți sub clar de lună și stele-n picaj. Totuși explicația asta nu este 100 la suta corectă – există întotdeauna șansa ca oamenii să iasă și să aleagă să nu bage țărușul în panou. Am fost la proiecția de vineri seara și grădina era la fel de plină, dar voturile au fost mai puține. Gestul votului e îndeajuns de visceral cît să nu-ți vină să-l exerciți dacă filmul nu te-a dus cu el pînă la capăt. La The Furies (regiaTony D’Aquino) eu una am votat. Filmul este Battle Royale de Noua Zeelandă și cu asta am spus tot despre așteptări. Furiile sînt zeițele atotrăzbunătoare, deși trimiterea nu e deloc dusă pînă la capăt iar marele atu este imaginea și mutrele contorsionate ale bestiilor echipate cu securi și coase și trimise la măcelărit membre ale sexului frumos. Care membre sînt grabnic dispuse să se omoare una pe cealaltă cînd se prind că asta poate scurta jocul. Prea frumos și pe față și pe dos. Subiect la fel de nemuritor ca zeițele furioase.
La scurtmetraje, acolo se vede însă pe bune publicul. La finalul unui calup de 8-9 filme, alegi să înfigi țărușul în ce titlu vrei. A fost un scurt despre un iepure cu probleme de conștiință în fata unui morcov mișcător. Un altul a copiat secvența cu macaroana din Doamna și vagabondul cu zombies și mațe de om. S-a văzut și țapul din pădure și casa carnivoră și copilul guacamole și dulapul cu babă în el. Afară din săli, echipa de filmare a festivalului se tot plimba prin sat cu o singura întrebare: ție de ce ți-e frică? Răspunsurile au variat, dar nimeni nu a spus subiectul filmului scurt cel mai votat, cel mai înjunghiat să tacă, să se ducă: mi-e frica de bătrînețe. Despre asta e Miedos (regia German Sancho), un scurtmetraj de doar cîteva minute într-un dormitor de copil, într-o casă, pe timp de – acum stingem lumina și dormim. Ne e frică, visceral și implicit, de unicul lucru asupra căruia nu avem nici o putere pe lumea asta. E o frică cu care ne-am obișnuit așa de tare că nici măcar nu o mai conștientizam, de aia un film scurt care ți-o plesnește în fata devine memorabil.
Ușurele, pînă acum. Din vizionările mai greu digerabile, numesc Copiii morților, o producție Ulruch Seild, care îi poartă amprenta de cuidățenie dusă pînă la cel mai îndepărtat capăt posibil. Turiști olandezi, poeți sirieni înfometați, mâncăi austrieci și patroni de restaurant în care păstrăvul este tot timpul crud, se amestecă într-o tocăniță grotească despre egocentrism, sadism și invariabile probleme cu mama.
Vîrcolac (regia: Adrian Panek) este despre copii scăpați din lagăr, pe vremea naziștilor. Împăratul muștelor slash Cujo, așa mi-a fost pitchuit filmul, și pe bună dreptate. Un couteau dans le coeur este o poveste cu Vanessa Paradis în rolul unei regizoare de filme porno cu gay, care suferă amarnic după fosta iubita în timp ce încearcă să afle cine îi omoară actorii unul cîte unul. Face asta pentru că politia nu consideră crimele, nici măcar după ce numărul lor creste zilnic, o prioritate. Zona de activitate a blondei nu este pe placul autorităților. Couteau este o experiență demnă de un club de Berlin, ceva care văzut la Biertan sub cerul liber s-a simțit extraterestru, cam cum trebuie să se fi simțit spectatorii la primele proiecții de Rocky Horror Picture Show. Așa mă gîndesc.
Adevărul adevărat e că ultima proiecție a nopții de sîmbătă e Rocky Horror Picture Show, de Jim Sharman. Dar nu se pune. E film de-al locului și legenda urb-rurală a festivalului Lună Plină e că dacă lipsește proiecționistul, însuși doctorul Frank-n-Furter plonjează afară din ecran și își dă play la acest midnight double feature picture show, i wanna go-oo, care a devenit film cult la cîteva luni după eșecul premierei și de atunci, din 1975 încoace, sînt cîteva cinematografe care îl proiectează cu regularitate, în fiecare noapte de weekend. Spectatorii se costumează, cunosc versurile pe de rost și sînt pregătiți cu coregrafii.
Ce dubioșenie minunată este Rocky Horror Picture Show, cu al lui Tim Curry debutînd în lungmetraj pe tocuri, încorsetat, rujat. Cât de bine merge în încheierea unui festival de film horror – gen pînă foarte de curînd hulit și în continuarea programului gustat de un segment redus de cinefili. Horrorul testează toate limitele, angoasele, traumele, le pliază, le costumează, le prezintă în diverse forme și ele rămîn acolo cumva, se exorcizează pe ecrane și poate-doar poate – pierd din putere. Cam ca Freddy Kruger în Coșmarul cu numărul șapte, unde Wes Craven însuși îl scoate pe mostru din realitate prinzîndu-l în paginile unui scenariu. Horrorul e adrenalină, curaj, nebunie, sadism, fanatism, demență totul prea – prea – prea. Treaba e că din multe prea-prea-uri s-au întîmplat cele mai mari inovații pe lumea asta. Așa că, anul ăsta, Frank-n-Furter, it’s all over. Your mission is a failure, your lifestyle’s too extreme – cel puțin pînă anul viitor.