Frumusețe furată: cum Bertolucci și Storaro au pictat cu lumină

Dacă vreți să fiți seduși, nu ratați Conformistul! Dacă iubiți frumusețea mai presus de toate în cinema, iată filmul de la TIFF pe care trebuie să-l revedeți în toată splendoarea lui restaurată. Da, sigur, sunt invitați și cei care iubesc substanța, parabolele anti-fasciste și actorii iconici… Dar toate acestea sunt comune în cinematograful european al anilor ’70.

Conformistul este, însă, unic prin frumusețea lui uluitoare, pentru vraja sa hipnotică. Filmul lui Bertolucci și Storaro e o bijuterie vizuală incomparaiblă, unul dintre cele mai arătoase făcute vreodată. Iar astăzi, poate fi un antidot la tipul de arthouse de care sunt sigură că mulți s-au săturat: oameni urâți în locuri urâte și povești urâte. Recunosc, e genul meu de cinema: de când eram de-o șchioapă am știut că film bun trebuie să arate bine. Poate pentru că am crescut cu clasicele difuzate de televizunea rusă ca Zboară cocorii sau Al 41-lea sau poate pentru că, după revoluție, Nea Dumi se încăpățina să aducă în caravană, la Casa de Cultura a Studenților din Iași, minuni de Visconti, Wajda și Bergman. Aveam nevoie de ceva cu care să-mi oblojesc ochii răniți de urâțenia ultimilor ani ai regimului ceaușist. Mai târziu, am aflat din reviste franceze că am gusturi calofile, academice, estetizante și, ca să nu mă fac de râs, m-am prefăcut că-mi plac peliculele mizerabiliste. Dar nu m-a ținut mult.

Aici, Il Grande Bertolucci, în colaborare cu genialul director de imagine Storaro, sunt responsabili pentru unele dintre cele mai balsamice și mai sublime imagini înregistrate vreodată pe celuloid.

Conformistul e infuzat în culori bogate, profunde și decorat cu mișcări de cameră magnifice și precise: ai putea să-l vezi fără sunet și tot te-ar impresiona. Mai mult, ai putea să-l vezi alb-negru, așa cum era proiectat la Cinematecă în anii ’90 (versiunea mai ieftină pentru o copie pirat) și tot te-ar țintui de scaun. Look-ul filmului se potrivește perfect temei despre puterea seducătoare a fascismului. Tema e grea, însă Conformistul te vrăjește și apoi te face să te oripilezi că ai fost sedus – relația noastră cu filmul o reflectă pe cea a Italiei cu era Mussolini.

În momentele sale cele mai reușite (care vin, practic, într-o cavalcadă), pelicula reușește să atingă acel „cinema pur”,  acea fuziune perfectă a scenografiei (arhitectura monumentală a vremii, cu grandoarea ei copleștioare și frivolitatea deco e exploatată cu efect), a muzicii, a montajului și a imaginii comparabilă cu sculptura, pictura sau baletul. Regizorul și echipa sa își declară intențiile artistice chiar din deschidere, unde zărim un prim plan al protagonistului (Jean Louis Trintignant, cum altfel decât pictural) întins într-un pat și scăldat de lumina purpurie a neoanelor; apoi camera se retrage încet ca să ne reveleze o femeie goală lângă el. Un început intrigant, debordând de senzualitate.  Coloana sonoră a lui Georges Delerue accentuează muzicalitatea imaginii și contribuie la senzația hipnotică.

Nu e de mirare că acest thriller politic este una dintre cele mai adorate mostre de exces vizual. Vittorio Storaro s-a alimentat din cultura sa enciclopedică (expert în istoria picturii, teoria culorii și cinema) ca să „picteze cu lumină”. El și Bertolucci se contopesc într-o forță călăuzitoare ce ordonează toate aspectele mizanscenei, de la decoruri, la locuri de filmare, de la recuzită, actori, costume, machiaj, iluminare și până la compoziția cadrului. În volumul Writing with Light, Storaro povestește cât de influențat a fost de pictura lui Caravaggio, “La Vocazione di San Matteo”, ca să jaloneze traseul spiritual, moral și politic al lui Marcello Clerici, un burghez mărunt ce aspiră să ducă o viață normală și să servească regimul cât poate de bine. Întunericul (scuro) reprezintă subconștientul personajului și lumina (chiaro), conștientul, o metaforă a Italiei sub fascism. Pentru această bijuterie stilizată, când teatrală, când burlescă, Storaro și Bertolucci s-au inspirat din filmul de gangsteri al anilor 30-40, din expresionismul peliculelor noir, din ludicul art deco, frumusețea renascentistă și decadența psihanalistă.

„E dificil să-ți transmiți sentimentele în energie pură”, declara Storaro revistei de cinema Post-Script. „Energia trebuie tradusă. Atunci când mi-am dat seama de asta, am început să înțeleg cu adevărat ce înseamnă imaginea de film. Lumina e energie. Energia este barată de un obiect sau de o persoană, primită de peliculă printr-o bucată de sticlă și apoi procesată de laborator. E ca hârtia și pixul pentru un scriitor sau ca pânza pentru un pictor.” Un film frumos cu oameni chipeși, chiar dacă găunoși, o pictură însuflețită, de maestru.