Filmul Vârfuri și abisuri expune într-o manieră autentică și sinceră, completând cu elemente fictive, povestea văduvei legendarului alpinist Erőss Zsolt, Sterczer Hilda, care ține privitorul captiv până în ultimul moment.
Povestește-ne puțin despre pregătire. Am înțeles că tu însuți ai urcat la peste 5000 de metri!
Încerc să călătoresc în fiecare an, iar direcția asiatică mi se pare foarte atractivă. Când am vizitat Nepal și India, aveam deja în minte acest plan pentru un film, dar atunci intenționam să fac un film despre Erőss Zsolt. Ar fi fost o structură tipică hollywoodiană: un alpinist sărac, dintr-un sat din Transilvania, care devine cunoscut în întreaga țară datorită reușitelor sale în alpinism; apoi, accidentul provocat de avalanșă și în final, el ar fi reușit să escaladeze din nou cele mai înalte vârfuri cu o proteză – o poveste de erou. Deoarece aceasta era o variantă atât de evidentă, nu am fost suficient de încântat de acest plan. Pe lângă asta, mergând în Himalaya pentru cercetare, eram foarte curios să experimentez, deoarece am o mare admirație față de natură și munți: doream să simt lipsa de oxigen și să văd ceea ce văd alpiniștii.
Consider important ca atunci când fac un film despre ceva să îl cunosc bine, mai mult decât cineva obișnuit. Am vrut să experimentez cum este să fii la o anumită altitudine, unde nu mai există viață, la peste 5000 de metri, conținutul de oxigen fiind doar 50% din cel de aici, în zonele mai joase. Când am aterizat pe aeroportul Lukla – care este al doilea cel mai periculos aeroport din lume, fiind în munți, de aici începe traseul către baza Everestului -, am luat o gură de aer și am văzut munții uriași, iar apoi am fost copleșit de o liniște și o armonie inimaginabile, a fost cea mai armonioasă perioadă de 12 zile din viața mea. Din baza taberei nu se vede Everestul, am urcat până la Kala Patthar și de acolo puteam vedea bine vârful. Am început să simt cât de mic sunt, cât de fragil este omul, am simțit lipsa de oxigen, deși nu aveam nevoie încă de medicamente, eram foarte somnoros, simțeam că aș fi putut adormi oriunde m-aș fi așezat.
Cum a acceptat Hilda Sterczer propunerea ta de a spune povestea din perspectiva ei? Psihologul ei te-a ajutat să înțelegi mai profund povestea reală.
În acea perioadă, mama mea era în tratament cu radiații și chimioterapie, iar, văzând cum starea ei se degradează, am început să mă pregătesc de pierderea ei. Am realizat că frica de lipsă este o emoție foarte puternică. În acel moment, existau puține filme despre procesul doliului. Dar de când a apărut acest film, tema doliului apare tot mai des în filme – precum Frânturi de femeie (regia Kornél Mundruczó) sau Condu-mi mașina (regia Ryusuke Hamaguchi) – parcă e o astfel de tendință, doar că atunci când am început filmul, nu vedeam semnele acesteia.
Mulțumesc lui Dumnezeu, mama mea s-a vindecat, dar acest subiect m-a captivat și când am citit cartea, am știut că durerea doliului va fi ceea ce mă va interesa în această poveste – este un aspect mult mai interesant și invizibil. La două zile după aceea, am întâlnit-o pe Hilda într-un supermarket, pur întâmplător, și m-am dus la ea, m-am prezentat și i-am spus că doresc să fac un film despre această perioadă a vieții ei, iar ea mi-a răspuns că mai multe echipe de film au abordat-o deja, dar au dorit mereu să pună accentul pe moartea lui Zsolt în munți, iar asta era foarte străin pentru Hilda, mai ales pentru că nu știm exact ce s-a întâmplat, totul este teorie. Ea nu își dorea să fie filmate scene ce ar fi ilustrat moartea soțului său, și se temea și de faptul că aceste filme ar putea fi create de regizori care nu au fost niciodată în munți.
Mi-a povestit că atunci când a văzut filmul Everest, a râs în hohote pe tot parcursul, pentru că era atât de lipsit de credibilitate. Perspectiva mea era exact opusă, iar ea a văzut ceva în asta, că trebuie să vorbim despre asta, și a acceptat: am început să ne întâlnim, am făcut interviuri cu ea și mi-a făcut legătura și cu psihologul ei, care a fost însoțitorul cel mai important în procesul de doliu și care mi-a povestit multe lucruri interesante, care ulterior au fost incluse în film.
Abordezi situații limită și teme serioase, chiar sumbre în toate filmele tale, inclusiv acum. Ce te atrage în expunerea acestor subiecte dificile?
Acestea sunt subiectele despre care vorbim cel mai puțin, le tabuizăm și este un proces reciproc. Scopul artei este în principal acela de a aduce în prim plan teme care sunt marginalizate. Sper că atunci când aceste subiecte apar măcar în filme, vom începe să discutăm despre ele, ceea ce inevitabil va duce la demontarea tabuurilor.