Imperiul (Empire) nu e genul de film despre sclavie la care te-ai putea aștepta când auzi care e subiectul pentru că, deși descrie una cât de poate de reală, e departe de a fi încadrat la „Genul programului: Dramă”. Mai degrabă filmul are note de satiră la adresa colonialismului danez, însă una care nu te scutește de câțiva pumni în stomac în timpul vizionării. Am stat de vorbă preț de o cafea pe Eroilor cu regizoarea filmului, Frederikke Aspöck, despre modul în care a abordat, cinematografic, acest subiect.
Cum ai ajuns să faci filmul ăsta?
Anna (Anna Neye, co-autoare a scenariului și interpreta rolului principal) a avut această idee după ce a vizitat St. Croix și a descoperit povestea Annei Heegaard. Întâmplarea face ca eu să fiu descendentă a acesteia, așa că atunci când am auzit de proiect am vrut foarte mult să mă implic.
Subiectul în sine este dramatic, dar abordarea ta e diferită de alte filme care vorbesc despre asta.
Subiectul este foarte serios, poate chiar dureros pentru unii, dar comedia este o formula de critică la adresa structurilor puterii așa că am folosit-o în film ca o formă de a scoate în evidență absurditatea ideii de a deține ființe umane.
Înțeleg că este un subiect mai degrabă trecut sub tăcere în cărțile de istorie națională.
Da, nu prea se vorbește despre partea asta a istoriei, ci despre o formă mai romanțată a sclaviei în coloniile daneze. Și n-a fost deloc așa. Chiar și persoanele de culoare libere aveau, la rândul lor, sclavi. E de neimaginat, dar așa se întâmpla atunci. Sclavii erau considerați un bun, o investiție. Și stii că sistemul a reușit atunci când cei asupriți devin, la rândul lor, asupritori.
Asupritori și privilegiați.
Exact ca Anna, în film. Ea s-a născut ca o persoană de culoare liberă, însă mama ei a fost sclavă. Asta n-a împiedicat-o pe Anna să cumpere și să aibă sclavi, să ajungă într-o poziție privilegiată, parteneră neoficială a Guvernatorului General și o femeie foarte bogată. Da, i-a tratat bine, i-a îngrijit, i-a hrănit, a organizat școli pentru ei, însă, până la urmă, n-a fost dispusă să le ofere cel mai important lucru, libertatea. Pentru că asta ar fi însemnat să renunțe la propriul statut.
Cum a fost lucrul la film?
Provocator, pentru că eram o femeie albă care lucra la un film despre sclavi și mare parte din film a fost realizat după ce a început mișcarea #BlackLivesMatter. Pentru prima dată am simțit că nu eu fac casting să aleg actorii ci actorii fac casting cu mine pentru a verifica felul în care vreau să abordez un subiect sensibil și poate chiar dureros pentru ei. Au fost actori de culoare care s-au retras pentru că nu au mai vrut să joace roluri de sclavi. Pentru mine a fost important să fac un film fără stereotipurile pe care le-am văzut în alte producții referitoare la acest subiect, unde sclavii sunt, adesea, parte din decor. De asemenea, cred că am avut acces la mai puține surse de finanțare din cauza subiectului și a felului în care am decis să-l abordăm, considerat cumva incorect politic.
Cum așa?
Pentru că am făcut un film despre personaje feminine de culoare care nu sunt eminamente pozitive, care fac și lucruri oribile, pentru că am vrut să arătăm că dacă esti parte din acel sistem trebuie să faci lucruri oribile pentru a supraviețui. Satira e la adresa sistemului, nu la adresa sclaviei sau a personajelor.
Care sunt cele mai importante ecouri pe care le-ai dori pentru filmul tău?
Să pornească o conversație, și mă bucur foarte mult că asta s-a și întâmplat, încă de la lansare.