Vacanța domnului Suleiman

În Paradisul, probabil, Elia Suleiman se joacă pe sine: un cineast palestinian care călătorește la Paris și New York în încercarea de a-și finanța noul film. Se întîlnește cu mai mulți producători, în speranța că va reuși aici ce n-a reușit în țara sa, dar se lovește numai de stereotipuri, de cum cred cei din vest că ar trebui să fie un palestinian și ce ar trebui să conțină un film palestinian. Cînd e într-un taxi, șoferul, după cîteva momente de ezitare, îl întreabă de unde vine. Frînează brusc, entuziasmat că are, pentru prima oară, un palestinian în mașina sa, și se oferă să-l ducă la destinație pe gratis, nu înainte de a-și suna soția: „ghici pe cine am în mașină? Un palestinian din Nazaret, ca Iisus!” Cînd așteaptă să se vadă cu un producător, lîngă el se află Gael García Bernal, și el jucîndu-se pe sine și încercînd să facă un film, care vorbește la telefon: „sînt aici cu prietenul meu Elia Suleiman… e palestinian… din Palestina, nu din Israel”. 

Structurat, ca și filmele sale anterioare, sub forma unor viniete, Paradisul nu devine absurd decît în cel de-al doilea segment, cînd Suleiman ajunge într-un Paris populat doar pe timpul săptămînii modei. Inițial, în Palestina, gagurile care aduc aminte de cele ale lui Jacques Tati sînt hilare, dar nu ies în evidență atît de puternic pe cît o fac mai tîrziu. În vest, comportamentele caracteristice orientului mijlociu apar ca bombastice, fie că e vorba de un băiat care, aflat la o întîlnire amoroasă, e izognit și alergat de poliție (care face balet pe Segways, ce-i drept), tancuri care patrulează străzile orașului sau avioane de război care survolează cerul (chiar dacă în realitate nu e decît o pregătire pentru parada de ziua națională), sau, mai tîrziu, în New York, o secvență aproape suprarealistă în care toată lumea dintr-un supermarket poartă arme, de la casieriță la o femeie care-și împinge copilul într-un cărucior în timp ce poartă un kalașnikov pe umăr. În Fîșia Gaza sau alte zone aflate în conflicte politice, tancurile ar fi priveliști banale, sau oricum nu ceva rezervat privirii o singură dată pe an. La fel cu soldații israelieni înarmați care patrulează constant străzile. În aceste momente stă și puterea filmului, în a ascunde sub umorul uneori direct, alteori foarte subtil, o perspectivă politică tăioasă, dar necesară cu privire la emigrare și la imaginea pe care europenii și americanii o au adesea vizavi de fugari. 

Întors dezamăgit dintr-o lume căreia nu-i aparține, Suleiman lasă, totuși, loc pentru o urmă de speranță, acel Paradis din titlu. Un personaj excentric îi ghicește, la un moment dat, în cărți: va fi Palestina, însă nu în timpul vieților noastre. În spiritul inițiat de acesta, el își încheie filmul într-un club, unde stă pe scaun și privește tinerii dansînd ca în vest, pe muzică modernă și fără inhibiții. E un gest de trădare a culturii prezentului și o speranță, o dorință ca lucrurile să se întîmple în viitor așa cum i s-a ghicit.