Nu cred că se poate ceva mai rău pe lumea asta decît pierderea demnității

Interviu cu regizorul Bogdan MUREȘANU

Foto: Laurentiu Dinca

Cadoul de Crăciun, scurtmetrajul lui Bogdan Mureșanu, făcut în urmă de doi ani, are o istorie spectaculoasă. Nu știu dacă mai există vreun scurtmetraj românesc care să fi luat atît de multe premii. Filmul a fost inclus pe lista scurtă de propuneri pentru o nominalizare la Oscar 2020. Am vorbit cu regizorul Bogdan Mureșanu despre „povestea” lui.

O zi din viața unei familii din decembrie 1989, care trăiește momentul trecerii dintre comunism și libertate cu niște emoții și frici imense, a impresionat juriile și spectatorii din multe colțuri ale lumii. De la ce a pornit scenariul?

A pornit de la o preocupare de-a mea pentru tot ce înseamnă distopie și firesc de la ce am trăit în copilărie în anii aceia întunecați. Nu cred că se poate ceva mai rău pe lumea asta decît pierderea demnității și traiul în frica aia animalică. Așa încît mă simt dator să previn contemporanii mei că libertatea, de care acum ne plîngem, este cu adevărat starea demnă a ființei umane, chiar dacă nu știe ce să facă cu ea, iar liberul arbitru reprezintă probabil singura modalitate prin care ne putem defini identitatea.

Concret însă scrisesem un articol într-o revistă (Lapunkt.ro) care se numea Inginerul Agronom și ultimele zile ale regimului Ceaușescu. Era o ficțiune deghizată în limbaj jurnalistic. Ei, și lucrînd la acel articol mi-a trecut prin cap să scriu o povestire ori scenariu cu un băiețel care îi scrie lui Moș Gerilă (sic!) că ar vrea să moară Ceaușescu. Așa s-a născut idea filmului. Trei beri și două nopți mai tîrziu, scenariul era gata.

Umorul negru, absurdul acestei situații, în care limbajul codat al părinților e “decodat” de copil într-o scrisoare trimisă de Moș Crăciun, pare ușor de înțeles și emoționează oameni care n-au trăit aceleași experiențe. Dar asta nu-i împiedică să empatizeze cu personajele și cu povestea. Ce credeți că face această poveste “universală”?

Da, greu de explicat cum într-un context istoric, complicat, am reușit să alcătuiesc niște relații universale de familie. Cred că am dibuit universalul tocmai ducîndu-mă în particular, în celula de bază a societății, cum ziceau comuniștii. Îmi amintesc că mă frapase formula asta dintotdeauna. Era o analogie cu viața în celula închisorii. Cum ar veni, era o detenție continuă.

În fine, am creionat contextul istoric dar el a rămas undeva ca back story. Adevărata poveste este între tată și fiu. De aici, universalitatea ei.

Ați scris cu acești actori în minte sau ați făcut echipa filmului apoi?

Nu am scris cu niciun actor în minte. Am alcătuit echipa de actori la casting.

La 30 de ani de la Revoluție, Cadou de Crăciun trage cu ochiul la istoria mare, printr-o întîmplare și comică și tragică, care se întîmplă într-un apartament din Timișoara. Ce a fost greu de recreat și de redat în scurtmetraj?

A fost greu de recreat o spaimă care pe atunci era att de concretă încît o puteai oricînd simți oriunde. Aproape că se materializase într-un aer înghețat care ținea oamenii la distanță unii de ceilalți. Scenografia a fost alt punct dificil de realizat dar cam așa se întîmplă cu orice film de epocă. Lucrul cu actorii, mai ales cu Luca, cu băiețelul, a fost iarăși o încercare pentru mine ca regizor.

Cîți ani aveați la Revoluție și care e amintirea cea mai puternică legată de acest moment?

14 ani. Îmi amintesc ziua în care am aflat de la televizor (totul se trăia la televizor atunci așa încît acum ecranele telefoanelor par atît de solitare!) că Ceaușescu a murit. Ba mai mult, că a fost împușcat. Trebuie să mărturisesc că am trăit o senzație de eliberare amestecată cu ceva bucurie (da, din păcate, toată țara s-a bucurat de moartea unui om, dar ura pentru Ceaușescu era aproape la fel mare ca frica față de el) și necrezare. Nu-mi venea să cred că se terminase totul! Bine, așa am crezut atunci. Apoi am intrat în era mîloasă a democrației originale marca Iliescu și apoi a confuziei totale marca Constantinescu.

Dacă ar trebui să scrieți o scrisoare de Cărciun, ce v-ați dori?

Mi-aș dori o țară normală. Pe de altă parte, îmi e frică de dorința asta. Dacă într-o țară normală, n-am mai avea despre ce să scriu? Așa pînă și o vizită la administrația financiară e o aventură. Cîteodată mă întreb cum anume mai funcționează România ca stat? Zău, dacă am găsit vreu răspuns.

0 replies on “Nu cred că se poate ceva mai rău pe lumea asta decît pierderea demnității”