Mizerabilii lui Ladj Ly nu reprezintă încă o adaptare a romanului lui Hugo, cel puțin nu una fidelă: filmul acestuia, dezvoltat din scurtmetrajul său anterior cu același nume, este inspirat de protestele pariziene care au cuprins în 2005 suburbia în care se și petrece acțiunea din film, Seine-Saint-Denis, loc în care regizorul a crescut și Victor Hugo și-a scris celebrul roman cu aproape două secole în urmă, lucru precizat și în treacăt de către protagoniști.
Recompensat cu premiul juriului la Cannes și nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film internațional, filmul îl urmărește, timp de aproximativ o zi, pe Stéphane (Damien Bonnard), poreclit ulterior Unsurosul, care este transferat în BAC (brigada anti-crime, poreclită anti-curve) și pus să facă echipă cu doi polițiști care fac legea în cartier, unul dintre ei, Chris (Alexis Manenti), fiind știut de frică de mai toate clanurile din zonă, și celălalt, Gwada (Djebril Zonga), făcînd chiar parte din unul dintre clanuri în trecut. În prima parte, Ly preferă să denunțe obiceiurile nesănătoase ale poliției prin ochii noului-venit: cei doi sînt obișnuiți să agreseze sexual adolescente, percheziționîndu-le fără motiv, sau să fie violenți cu copiii pe care-i fugăresc în lipsă de ocupație. Însă imediat cum personajul lui Issa (Issa Perica) începe să prindă contur, putînd fi indentificat cu un Jean Valjean (care, în loc de un colț de pîine, fură găini și mai apoi un leu de la niște circari pregătiți să înceapă un război pentru a-l recupera), filmul intră pe un făgaș narativ convențional și ușor previzibil. Polițiștii recuperează leul de la acesta, însă Issa e rănit din greșeală și devine astfel un martir în ochii celorlalți copii, care vor răzbunare pentru toate relele pricinuite. Nu e o surpriză: în prima secvență a filmului, prevestitoare, pe bulevardul luat cu asalt de către cetățenii care au ieșit să se bucure de cîștigarea cupei mondiale la fotbal, camera îl scoate în evidență pe Issa, tot un zîmbet, purtînd pe umeri tricolorul. Iar dacă în prima situație e adus la cunoștință spectatorilor prin mișcări de cameră, în final ele nu mai sînt necesare: fața sa care poartă urmele abuzurilor devine ușor recognoscibilă.
Citatul din Hugo cu care Ly alege să-și încheie filmul, anume „nu există nici plante rele, nici oameni răi, există doar proști cultivatori”, subliniază probabil cel mai mare minus al filmului: cultivatorii. Scenariul nu prezintă situația în alb și negru, dar nici nu chestionează starea de fapt a lucrurilor. Există victime de ambele părți, dar ele nu sînt victimele unui situații mai presus de ele, ale unei societăți cu probleme, ci victimele violențelor cerlorlalți. Singura încercare de a arunca o privire mai de ansamblu, anume întîlnirea lui Stéphane cu șefa lui, e clișeică, scoasă din filme de serie B. Filmul lui Ly eșuează acolo unde filmul lui Lee, Do the Right Thing, excela. În cazul de față, situația e cum e și trebuie luată ca atare, nu trebuie nimeni arătat cu degetul sau blamat. Chiar și așa, Mizerabilii rămîne un film puternic prin conflictul propus.