Leaving Neverland

©HBO.

maldăre de complicitate și everesturi de ipocrizie

Documentarul HBO regizat de Dan Reed are 4 ore. Este mult? Da, este mult, dar aici nu are musai legătură cu durata vizionării. Este prea mult pentru că încă din prima parte, cînd Wade Robson și Jimmy Safechuck ajung la primele sesiuni de dezbrăcare și masturbare cu Jackson, filmul devine greu de tolerat. Unul avea 10 ani, celălalt 7. Michael Jackon avea în jur de 30 de ani și mămucile lui Wade și Jimmy nu vedeau nimic în neregulă la un bărbat disperat să doarmă în pat cu copiii lor. Probabil de la hotelurile de lux și de la jet-lag puseseră pe pauză și instinctul matern și demnitatea umană. Ce contează ce face un bărbat de 30 de ani cu copilul tău la ei în pat, atîta vreme cît ai acces la apartamente imperiale în hoteluri de 5 stele în care neam de neamul tău nu ar fi avut vreodată acces, dacă Michael nu era atît de „generos”?

Leaving Neverland este un plonjeu în oribil, din care nu ai cum să scoți capul la suprafață pentru o gură de aer, pentru un moment de WTF did i just watch?

Mecanismele

Filmul funcționează cumulativ: descrierile detaliate de acte sexuale, descrierile repetate de tînjeli după compania lui Maicăăăăllll și de mult prea multe ori reperata frază-mantră I Loved Michael. Fiind vorba de abisurile abjecției, Leaving Neverland nu ar fi funcționat dintr-o singură bucată. Este, deci, secționat în două. Manevră riscantă pentru un documentar, dar inspirată ca opțiune pentru un documentar cu suficient material narativ. Și da, avem suficient material narativ încît să trecem de căderea în disgrație a unuia dintre copii (ajuns deja pre-adolescent) și la primele acuplări ale celuilalt cu Maicăăăăăăăl, și să ajugem la procesele de pedofilie din 1993 și 2005, cînd și Jimmy și Wade au depus mărturie în tribunal, detaliind cum Michael Jackson nu i-a molestat niciodată. Aici este epicentrul moral al documentarului. Punctul de ruptură în care victimele devin complici. Sindromul Stockholm s-ar putea formula în  mod elegant. Dar deja nu mai este loc de empatii și eleganțe. Croit ca dispozitiv de empatizat, documentarul epuizează, tocește, carbonizează rezervele de empatie. Urmează ceva între silă, dispreț și stînjeneală pe care foarte puține filme și l-au propus ca unic directiv emtoțional adresat spectatorului.

Hors du champ

Documentar „de școală nouă” (să-i zicem din zodia realismului progresist?), Leaving Neverland prezintă o singură parte a subiectului. Centrat pe Wade, James și familiile lor documentarul nu include nici o contra părere. Nici o altă perspectivă. Nu investighează, înregistrează interviuri cu familiile și ilustrează cu imagini de arhivă neoficială. Și înregistrările în care Michael Jackson neagă tot și se declară victimă a unei conspirații a ignoranților. Dacă cele povestite de Wade și James sînt mai mult decît îngrozitoare și mai mult decît revoltătoare, înseamnă automat că sînt mai mult decît suficiente? Sau măcar suficiente? Mai este nevoie de o altă pespectivă asupra tragediei ăsteia, în care victimele devin complici, mamele devin proxenete și Michael Jackson rămîne intangibil?

Dan Reed nu consideră necesare mai mult decît interviurile cu presupusele victime, în mod cert mincinoase (sau cînd s-au declarat ne-abuzate, sau cînd s-au declarat abuzate, odată tot s-a mințit cu nerușinare). Este o alegere riscantă și contestabilă. Eu unul i-o contest. Poate fi argumenatată ca fiind parte esențială din politica și organizarea discursului filmic, poate fi creditată ca  mecanism de pornire a unei discuții extrem de necesare. Cu ceea ce sînt de acord. Dar avem de-a face cu un documentar care face din  abuzul sexual împotriva minorilor o pisică a lui Schrodinger: este abuz și nu este abuz.

Elefanții din sufragerie

Ca punct de pornire pentru dialoguri, societal vorbind, filmul este necesar. Ca punct de pornire pentru investigarea elefanților din sufrageria clanului Jackon și-a famiilor de băieți lăsați în poală la Michael, Finding Neverland este nul. Nu se ia în calcul nici auto-rasismul lui Michael Jackson (care a fost atît de disperat să fie alb încăt a apelat la procedee similare anal bleachingului pentru a arăta a om alb, nu a om negru) nici rasismul lui Michael (care prefera pentru sex băieței blonzi, cam ca Macaulay Culkin – nici el deloc violat de mega-star sau cel puțin așa s-a declarat, apropos). Nu se discută nici de la ce sume în sus este perfect non-pedofilie pentru bărbați să doarmă în pat cu copiii altora. Lipsește orice punerere în context a existenței unui anturaj și-a unei camarile mereu prezente în jurul lui Michael. Mega-pedofilia mega-starului nu avea cum să fie o mega-necunoscută pentru un cerc de oameni aflați constant în proximitatea sa. În mod paradoxal, unii dintre angajații de la Neverland au dat dovadă de mai multă coloană vertebrală decît familiile  prietenilor minori ai lui Michael Jackson.

Nici sistemul juridic american, croit pentru a da șanse bogaților să cumpere tăcerea victimelor și să evite procesele prin ințelegeri financiare nu apare discutat. Ce se conturează, puțin și insuficient, este sistemul taliban al fanilor și fanatismului lor. Puterea hipnotică a vedetelor și celebrităților care orbește și hipnotizează este un construct cultural, nu fenomen paranormal.

Ce rămîne

La zece ani de la moartea pedofilului Michael Jackson doi dintre prietenii copii ai mega-starului, inițial apărători ai acestuia în procese de pedofilie, actualmente adulți cu propriile lor familii, și un maldăr de probleme psihice vorbesc despre ei. Despre cum au fost ei  violați, despre cum viețile și carierele lor ulterioare (Wade a fost coregraful turneelor lui Britney Spears, nici Jimmy nu s-a descurcat prost) au fost marcate de abuzurile din copilărie. Dar fără abuzurile din copilărie carierele acestea nu ar fi existat. Mame, frați, surori și o bunică ai celor două victime povestesc, mai aruncă un cine ar fi crezut că Maicăl poate doamne-ferește să facă așa ceva cu Wade și Jimmy.

Reed spune că documentarul este despre ei, despre Wade Robson și Jimmy Safechuck. O platformă pentru exhibat traume tragice? Patru ore de regrete și de pus cenușă în cap? Nu există suficientă cenușă pentru Wade și Jimmy și familile lor.

Neverland, mega-ranch-ul lui Michael Jackson, dar doar unul dintre locurile de abuzuri pedofilice comise de mega-star este la vînzare. 31 de milioane de dolari. La 100 de milioane nu l-a cumpărat nimeni, nici la 31 nu sînt doritori.

Dan Reed nu poate să aducă dovezi clare și nici să convingă pe cineva că dormitul în același pat cu copiii altora este o infracțiune. Dar documentarul acesta este încă o verigă dintr-un șir deloc nou de acuzații și de negări. Leaving Neverland are lipsuri clare și un merit incontestabil: deschide o serie de discuții despre pedofili celebri. Mai deschide o discuție: despre complicitatea unora și despre talibanismul altora, încă foarte confuzi apropos de imaginea publică și persoana reală din spatele ei. Locul creației artistice realizate de abjecțiuni umane în marea cultură pop este și el discutat. Nu o să reușim să scoatem Bad-urile și Smooth Criminalii din playlisturi, dar știm cum era de fapt regele muzicii pop. Putem să le refuzăm foștilor complici, actualmente căpușe respectabile înfipte în averea gigantică a mega-starului defunct, ăia cîțiva cenți pe care i-am da către The Michael Jackson Estate pentru una din piesele alea bune. Și da, chiar asta ar face lumea un loc mai bun și pentru noi și pentru voi și pentru întreaga rasă umană. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *