Joker

Jokerul lui Todd Phillips e poate cel mai transgresiv film din universul adaptărilor după benzi desenate de pînă acum. Dacă majoritatea filmelor în această tradiție împrumută personaje deja conturate și le aruncă în nesfîrșita luptă bine-contra-rău, atribuindu-le fie puteri supraomenești, fie tehnologii S.F. care le amplifică dimensiunile războiului, astfel încît de rezultatul lui ajunge să depindă destinul întregii omeniri, Phillips alege nu numai să-și rescrie complet protagonistul, dar și să modifice din temelii structura narativă arhetipală. El pare să fie interesat nu de „naștere”, ci de transfigurare, nu de a crea un așa-numit origin story care să explice identitatea și alegerile unui protagonist deja cunoscut, ci de a ilustra îmbrățișarea unei persona care a fost mereu acolo. 

Nu mai avem de a face cu același personaj care, văzîndu-se desfigurat în urma unui accident, înnebunește pe loc (în cele mai multe dintre variante, printre care și în filmul lui Tim Burton din 1989, Batman, Jack Napier cade într-un rezervor cu deșeuri chimice și transformările fizice suferite îi cauzează nebunia). Starea mentală a lui Arthur Fleck stă sub semnul întrebării. La un moment dat, aflăm că a fost abuzat în copilărie – o posibilă sursă a situației sale. Dar la fel de bine ar putea fi ceva transmis ereditar, mama sa fiind și ea, la rîndul ei, închisă în Azilul Arkham. Sau poate că e în totalitate produsul societății în care trăiește, sau poate că e cîte puțin din fiecare. Phillips alege să nu exploreze în prea mare detaliu această latură a personajului său, lăsînd-o învăluită într-un mister care trece, în mod eronat, drept complexitate.

Zîmbetul și rîsul exagerate sînt cauzate de o afecțiune (necunoscută), aflăm din cartonașul pe care-l poartă mereu cu el și pe care-l înmînează străinilor care nu-l înțeleg. La fel, din punct de vedere clinic, e considerat nebun, dar percepția sa asupra lumii, deși distorsionată, prezintă încă o urmă de luciditate. Crimele sale sînt justificate, au în spate un motiv. Niciuna dintre victimele sale nu este ucisă fără să fi comis o greșeală înainte: sînt victime ale unui act de răzbunare. El nu ucide de dragul de a ucide sau din simplă nebunie, ci ucide persoanele care l-au împins să-și îmbrățișeze, în cele din urmă, persona – aspect ce-l diferențiază de versiunile anterioare ale personajului său, care erau caracterizate de sadism.

Trailer Joker

Structura narativă e și ea curajoasă pentru un astfel de film – nu există un Batman, un personaj pozitiv cu care Arthur să constrasteze, nu există un conflict între bine și rău, nu există elemente de natură fantastică –, dar nu e un pariu cîștigat. Joker e o dramă despre un om oarecare ce se ascunde sub masca unui antierou, dar nu e antieroul în sine. Joaquin Phoenix poate, în final, să nici nu fie acel Joker pe care-l știm cu toții, ci doar un om ale cărui acțiuni sînt inspirate de el, sau ajung, din pură întîmplare, să le semene. Phillips încearcă, destul de vizibil, să urmărească aceiași tropi pe care Schrader și Scorsese îi urmăreau în Șoferul de taxi (1976), însă o face superficial, fără a avea un obiectiv clar și neajungînd în final la niciun rezultat – de unde, probabil, și impresia a două finaluri (cel din oraș, respectiv cel din azil). Mai mult, lui Joker îi lipsește inteligența caracteristică Șoferului de taxi. Dacă filmul lui Scorsese punea mare accent pe componenta vizuală, filmul lui Phillips nu reușește decît să reconstituie atmosfera întunecată de acolo, fără a-i simula însă și utilitatea: el preferă, de cele mai multe ori, să-și explice imaginile de pe ecran folosindu-se de dialog, subestimîndu-și astfel publicul. În final, Joker e o inițiativă lăudabilă cu un rezultat nu tocmai admirabil.