L-am văzut prima oară în carne şi oase acum câţiva ani, în spectacolul Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?, la Act, spaţiu pe care îl înfiinţa chiar el la jumătatea anilor 90; era primul teatru independent cu sală proprie din România postdecembristă. M-a fascinat, pentru că era grav atunci când trebuia, apoi devenea destins, chiar relaxat, şi tot aşa, după cum îl purta textul adaptat de Cătălin Ştefănescu după romanul Moromeţii şi montat de Alexandru Dabija. Cocoşilă era George Mihăiţă, iar simbioza lor m-a imersat în poiana lui Iocan. Am văzut atunci un Moromete diferit faţă de cel al lui Rebengiuc, cu care crescusem în suflet. Nu mai bun, nu mai rău, ci altfel, dar în acelaşi timp la nivelul maestrului. Un Moromete sangvinic atunci când trebuia, şi aşezat când situaţia o cerea. Un Moromete care izbucnea la final de ţi se ridica părul pe spate şi pe mâini. Totul culmina cu momentul confruntării imaginare cu Nilă şi Paraschiv, neputinţa aceea grea, apăsătoare, pe care Ilie nu ştia cum să o mai ducă în spinare şi o scotea sufocat din piept. Un urlet sălbatic, aproape.
Îl ştiam pe Marcel Iureş din filme de la Hollywood, îl văzusem vorbind o engleză perfectă, îl urmărisem în producţii autohtone comuniste şi mai recente. Dar niciodată nu m-a impresionat atât de mult, aşa cum o făcuse în acea seară, la Act. Pentru că îl descopeream pe de-a întregul, fără bariera ecranului, în toată splendoarea forţei lui. M-a emoţionat mult. A trecut un timp şi l-am văzut, de această dată în sala de cinema, în Octav, unde proiecta un alt tip de suferinţă, aristocrată. Filmul rememora un timp atât de trecut sufleteşte încât parcă nici nu existase vreodată. Regizat de fiul dirijorului Sergiu Celibidache, filmul e menit să romanţeze durerea tatălui faţă de modificările survenite în ţară, a dispariţiei unei generaţii, care îl lovise pe părinte la revenirea în ţară, după o viaţă în auto-exil. Este un rol care-l transfigurează încă o dată pe Iureş. Valorile impersonate, burgheze, sunt total altele decât cele ale lui Moromete, dar ideile şi emoţia transpar la fel de convingător.
Această deschidere imensă, capacitatea interpretării unor indivizi cu statut atât de diferit, dar cu limpezime sufletească, e numai unul din argumentele pentru care Marcel Iureş a fost mereu remarcat şi trebuie preţuit. Genul de personalitate care nu îmbrătrâneşte niciodată, actorul născut la Băilești pare aşezat undeva la vârsta maturităţii; un artist mereu sobru, elegant, care a înţeles întotdeauna valoarea pe care ţi-o dă pasiunea pentru meserie şi respectul pentru aproape. Pentru a-l onora, TIFF îi acordă Premiul de Excelență şi proiectează filmul regretatului Lucian Pintilie, O vară de neuitat, în care Marcel Iureș interpretează atât de nuanţatul rol al Generalului Ipsilanti.