„I do not like her directorial style”, asta am auzit la ieșirea din sală și m-am gîndit la diferența de percepție dintre critic și spectator obișnuit. Eu sunt om creativ și spectator de bucurie și plăcere de nedescris în cuvinte în primele minute după o vizionare care m-a acaparat. Mă mișcă experiența aia unică, care nu ține cont de nume, de operele din spate și nici de alte matematici necesare de altfel oricărui domeniu pe care îl aprofundezi. Eu vreau senzații tari. Shirley, de exemplu, de Josephine Decker, a livrat. Filmul e o dramă psihologică despre chinurile facerii unui nou roman horror, în care personajele se înnebunesc unele pe altele până reușesc să învețe ceva din asta. Elizabeth Moss este fabuloasă în rolul lui Shirley, această scriitoare de povești negre, de care îți e frică, apoi milă și pînă la final înțelegi că îi este imposibil să fie altfel, pentru că dacă ar fi altfel nu ar putea să scrie. Iar unii oameni nu există dacă nu scriu.
Cu senzația de public versus critic m-am mai întâlnit și la proiecția filmului Servants, de Ivan Ostrochovsky. M-am gândit la asta cînd s-a înșirat în fața publicului echipa prezentă pentru premieră. Erau mai mulți decît lungimea ecranului imens și au dat microfonul din mînă în mînă pentru prezentări – nume și poziții la finalul unui film care se simte ca o scufundare fără tub de oxigen, cînd tragi adînc aer în piept și apoi îți lași mintea să umble prin toate colțurile subiectului pe care ți l-ai ales, cu tot fabulosul aferent urgenței. A fost stranie alăturarea unei experiențe senzoriale aproape cu șarpele uman care s-a întins la final dintr-o parte în alta a sălii. Unele filme lasă publicul fără întrebări pentru că se simt prea puternic.
Într-o altă zi, după o proiecție a unui film din Panorama de public care începuse la ora 9, s-au urcat pe scenă cei șapte membri prezenți la Berlinale: regizoarea scenaristă, actori, producător. Toți aveau pahare de cafea în mîini și au repetat, pe rînd: „Bravo, bravo, că v-ați trezit și ați ajuns la film. Ne așteptam să fie cinci oameni în sală, dar este plină. Bravo, acum rămîneți, avem o grămadă de întrebări pentru voi. La final scenarista era foarte emoționată de reacția publicului și a spus că a fost una dintre cele mai bune discuții de care a avut parte. Am înțeles-o. Șueta matinală despre care povestesc a fost plină de intervenții despre cum a fost perceput filmul. Majoritatea nu aveau semne de întrebare la final, iar asta pentru realizatori a fost un adevărat cadou.
Namo, The Alien (Forum, regia Nader Saievar) este Bakhtiyar, un kurd care s-a mutat cu familie cu tot în partea turcă a Iranului și încearcă se se simtă acasă acolo. Poate comunica doar în farsi, ceea ce îi dă din start o problemă. Treaba cu filmele astea e că simți că le-ai mai văzut de nenumărate ori, dar tot au puterea să te doboare pentru că se simt foarte adevărate. Poate pentru că și noi am crescut cu povești despre paranoia și sistem nedrept care te caută și pe unde n-are ce căuta și tot găsește ceva în neregulă. În cazul lui Namo, avem de-a face cu un om bun, atît de bun și de cuminte că nu îi dai de la început nici o șansă. Îți e clar că oricare ar fi miza, el va ieși pierzător. Pentru că are privirea aia mirată și, cînd se enerveză, îi mai curge și sînge din nas. Poate cea mai zdruncinătoare secvență e aceea cînd intră cu mașina pe o stradă îngustă și în fața lui este un copil, un puști de maxim șase ani care bloca drumul. Omul nostru oprește mașina și se uită fix la copilul care pare ieșit din pămînt și fața lui nu spune nimic. Șoferul îi zîmbește, dar zîmbetul nu îi este împărtășit și mai mult, puștiul scoate o piatră și i-o aruncă de parbriz, după care fuge. Nici nu mai contează ce se întîmplă după, senzația că te uiți la un adult care pierde chiar și în fața copiilor te amețește.
Filmul e despre cum încearcă Bakhtiyar să obțină un post de profesor cu normă întreagă – pentru care trebuie să facă teste de urină și este chestionat dacă femeile din familia lui dau mîna cu bărbații sau nu. Faptul că sînt încă țări în care lucrurile funcționează așa este o realitate care doare.
Undine (Competiție, regia Christian Pretzold)
Există la fundul apelor istorii îngropate la care doar un scafandru versat poate ajunge. Undine este freelancer, face prezentări despre Berlin, orașul care s-a tot reinventat și remodelat în timp, cam ca oamenii pe parcursul vieții, după serii lungi de căzături și lovituri și reveniri la o verticală mai mult sau mai puțin dreaptă.
„Te găsesc aici cînd termin treaba și asta va însemna că mă iubești, dacă nu, va trebui să te omor.” Așa începe filmul, asta îi spune Undine iubitului care o anunță că o părăsește. O crezi pentru că are o față de cariatidă, ochii verzi, părul roșcat cîrlionțat și pare pe bune o creatură din adîncurile mitologiei. Apoi, cînd el pleacă, ei îi pică la propriu marea în cap și cade secerată de cîteva cioburi care i se înfig în carne. Mîna care le extrage, apărută la momentul potrivit, la locul potrivit și cu fix genul de privire arzătoare-adoratoare este ce trebuie. Povestea sare din apă pe uscat și la loc în apă și camera se apropie mereu de gîturile personajelor într-o continuă îmbrățișare, o înfometată nevoie de tactil, de aproape, de tot, până reușesc să rămână din doi unul.
Forma definește funcția, este o teorie a arhitecturii moderne prin care se tot trece pe timpul poveștii clasice despre dragoste pierdută – dragoste înlocuită și adîncimi la care nu îți pierzi doar respirația, ci și uzul rațiunii.
Kill It and Leave This Town (Encounters, regia Mariusz Wilczyński). Citisem doar că este o animație la care regizorul a lucrat timp de 11 ani și este povestea lui personală, extrem de personală. Am mers să-l văd la Kino International și m-am bucurat de perdeaua albastră care a lăsat loc perdelei aurii cît prezentatorul ne-a urat vizionare plăcută. Cele două capete din fața mea au încadrat perfect marginile ecranului de la care nu mi-am dezlipit ochii și cea mai mare tristețe a fost că nu vorbesc limba poloneză și a trebuit să citesc subtitrarea. „Sala de cinematograf devine o peșteră în care spectatorul este liber să își acceseze propriile amintiri și să le confrunte”,asta citesc în descrierea filmului pe site-ul Berlinalei și mă mir. Eu nu am simțit deloc asta. Și o pun aici pentru că am trăit o experiență la polul opus chiar. Am simțit că sînt lăsată să intru în capul și sufletul unui om, i-am numărat măruntaiele, fricile, durerile, i-am admirat coșmarurile. Mi s-a părut incredibil cum un film de animație fără un fir narativ clar poate să pară atît de personal, ca un jurnal scris sub pătură, la lumina lanternei și ascuns sub parchet mulți ani. E acolo un copil gigantic, scufundat pînă la bărbie într-o mare pe care plutește, din ce în ce mai departe, un vapor pe care cuplul de părinți total electrizați unul de celălalt se iubesc și îmbătrînesc, se iubesc și îmbătrînesc. E un vagon de tren în care un moș cu cioc de barză o roagă pe ea, cu gura doar linii negre din spatele cărora lipsesc dinții, să își scoată căciula, să răcească. Are chef să îi facă un ceai. Se deschide geamul și apoi îi vedem iar, luați de vînt, doar o amețeală de linii haotice a rămas din ei. Un băiat cu radioul prins de gît ascultă șlagăre din anii ’60-’70. O pescărie se transformă: în locul peștilor în găleți înoată oameni care sînt luați, izbiți cu capul de masă și tăiați, apoi așezați în cutii ca sardinele. O cioară e indecisă dacă să cumpere sau nu. Alb, negru, roșu și foarte puțin verde sînt singurele culori. Forme însă avem de toate felurile. Și discuții și oameni. O lume întreagă, familii, vecini, copii, panici, negocieri, fugi de responsabilitate și o serie de corpuri mari, diforme, legate fedeleș pentru că uneori chiar este cazul să omori ce e de omorît și să părăsești incinta. Fiecare poveste are vremea ei, iar cele care nu ies la timp, ies cu forța.
Le sel des larmes (nu știu dacă mai știți, dar anul trecut s-a văzut la TIFF, în competiția principală, filmul A Faithful Man, regizat de Louis Garrel, actorul și fiului regizorului Philippe Garrel. În A Faithful Man este vorba de un bărbat, interpretat chiar de regizor, prins între două femei, una mai în vîrstă pe care o iubește și una mai tînără care îl iubește. Și dă-i cu de-ale amorului valuri atît de înspumate încît juriul i-a oferit premiul special și sălile au fost pline. Amintesc de el pentru că filmul Le sel des larmes (despre care aș băga mâna în foc că se va vedea pe undeva, cumva, și la noi) se simte ca replica tatălui la trepidațiile fiului, trecută prin mîna scriitorului Jean Claude Carriere, care e prieten și co-scenarist cu amîndoi realizatorii familiei. Filmul e alb-negru și atît de french că-ți vine să-ți pui beretă și să-l vezi de pe cheiul Senei cu o cafea în față.
Personajul principal (Logann Antuofermo – google him) e frumos de pică și filmat cît să-i sticlească ochii direct în sufletele de orice vîrstă. S-a chicotit și s-a rîs în sală. Ceea ce înainte de începutul filmului părea puțin probabil, căci fiind vizionare de presă mai toată lumea stătea pe laptopuri și telefoane, cu excepția unei doamne cu două rînduri în fața mea, care croșeta ceva mic și negru, n-am deslușit ce, dar m-am gîndit că nu-i neapărat o idee rea să-ți pui gîndurile pe andrele înainte să te lași în voia unui film. Care film a încălzit sala din primele zece minute.
Sarea lacrimilor a fost pentru o bună parte din timp mai curînd gustul transpirației – gen ca atunci cînd te trec fiori reci și calzi de sărată îndrăgosteală. Se știe, dragostea e ca sarea în bucate, fără ea nu poți. Așadar al nostru frumușel trăiește și cioplește în lemn ca în suflet, cot la cot cu tatăl lui, într-un orășel din afara Parisului. Într-o zi vine la metropolă să dea examen pentru o școală de meșteri. Acolo se produce un meet cute într-o stație de autobuz și saltă inimile-n ei pînă tipa spune nu la sex. Al nostru frumușel îi explică galant că dacă sex nu e nimic nu e și pleacă înapoi acasă, unde se întîlnește cu o prietenă din copilărie care abia aștepta susnumita activitate. Și dă-i cu relația, dă-i cu dragostea aia așezată care este dragoste pînă apuci să te gîndești mai bine ce înseamnă de fapt frumosul sentiment și-ți dă cu minus. Treaba coincide cu vestea că a trecut testul și poate începe școala la Paris. Relațiile la distanță, se știe, mai mult nu funcționează decît funcționează, deci pauză și de la capăt. Mai departe se dă iama în frumusețile, distracțiile și deschiderea la mine și picioare a marelui oraș. Totul într-un alb-negru plin de griuri și relaxare, căci prietenie există, tată iubitor și fiu pe cale să se lanseze în meseria pentru care l-a pregătit toată viața părintele există. Parcă și iubirea, cum și ce-o fi ea, parcă și ea există. Pînă la final cînd se termină joaca și se prinde toată lumea, în frunte cu spectatorii atot-chicotitori, clar ca lumina zilei și extrem de alb negru, ce înseamnă, de fapt, dragostea. Film recomandat iubitorilor de frumos de toate vîrstele – de pe la 14 ani în sus, aș zice.