Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole este, așa cum reiese și din titlu, un documentar observațional filmat în totalitate pe drum și structurat în două capitole precedate de un prolog: două secvențe filmate în preajma sărbătorilor de iarnă, din mașina la care se aude o emisiune radio a unei stații romînești din Madrid, care surprind un oraș gol, mohorît, parcă post-apocaliptic. E o goliciune care merge în tandem cu emigrarea în masă observată în film și cu golul, fizic și sufletesc, lăsat de aceasta.
Fiecare capitol analizează diferite fațete ale emigrării – primul, modalitatea emigranților de a ajunge la destinație; cel de-al doilea, repatrierea celor decedați care au plecat doar pentru a munci, fără a se stabili însă definitiv acolo. Ambele capitole sînt întîmpinate de cartoane bogate în informații care le contextualizează conținuturile. Aflăm, din primul, că România este a doua țară ca număr de emigranți după Siria, și prima pentru o țară care nu se află în război sau într-un alt conflict politic. Cei mai mulți emigranți români, peste un milion, locuiesc în Spania, iar cei mai mulți dintre ei ajung acolo cu autocarul, în urma unui drum de 55 de ore. Mai bine de jumătate din acest prim capitol reprezintă un poem vizual alcătuit din planuri fixe cu călătorii acestei rute. Unii mănîncă, alții dorm. Unii se uită la TV, alții sînt nerăbdători să facă un popas pentru a-și putea dezmorți trupurile. Într-o astfel de pauză, un om rămas singur în autocar se schimbă de haine. „Ce faci, duș?”, îl întreabă amuzat șoferul. Sînt oameni care, timp de aproape trei zile, fac din autocarul în care se află o locuință. O a doua locuință pe care se văd mai apoi nevoiți s-o părăsească. Ajunși la destinație, regizorii Claudiu Mitcu și Mihai Mincan taie brusc către un montaj eclectic de filmări din arhive personale surprinzînd momente cotidiene din viața românilor stabiliți acolo, din prima generație de emigranți din ’91 pînă în prezent.
Cel de-al doilea capitol renunță la personajul colectiv în favoarea a doi protagoniști cu un limbaj pestriț, Alex și Florin, angajați ai unei firme de repatrieri a căror apariție schimbă la 180 de grade tonul filmului. Îi întîlnim cînd se urcă în cabina autoutilitarei cu care transportă trupurile neînsuflețite și încearcă să scape, cu gesturi exagerate, amuzante, de „300 de muște”. Cu acest moment începînd, intimitatea devine chiar și mai pregnantă: petrecem restul filmului în cabina înghesuită, urmărindu-i pe cei doi încercînd să găsească cea mai bună poziție de dormit pe scaun, luînd parte la dialogurile cîteodată mult prea personale și la lupta cu reprezentanții oficiali ai țărilor de tranziție care le dau planurile peste cap. Deși individualizată, lupta lor nu e un caz aparte. Aflăm încă din începutul capitolului că repatrierea e un proces anevoios și costisitor pe care cetățenii români sînt nevoiți să și-l însușească fără prea mult ajutor din partea statului lor. Ca documentar observațional, Emigrant Blues reușește cu succes să expună încă o hibă a sistemului românesc defectuos, însă o analizează mult prea la rece și dintr-o perspectivă mult prea cuminte pentru a produce și schimbarea necesară ameliorării acesteia.