Două capitole din viața lui Lazzaro

Începînd ca o incursiune în neorealismul italian pentru ca la jumătate să facă o întoarcere la 180 de grade și să se îndrepte către realismul magic, Lazzaro cel fericit e un film alcătuit din două capitole foarte diferite, similare însă prin tematică și stilistică și unite între ele cu ajutorul unor personaje comune, printre care și cel principal, Lazzaro din titlu. Povestea începe în Italia rurală, în ceea ce par să fie anii ’80. Lazzaro (neprofesionistul Adriano Tardiolo) lucrează pentru o familie care la rîndul ei e subjugată unui patroane a unei afaceri bănoase cu tutun, marchiza Alfonsina De Luna (Nicoletta Braschi). Apariția aproape extraterestră a fiului acesteia, Tancredi (Tommaso Ragno), în sat, blond și foarte slab, îmbrăcîndu-se extravagant și ascultînd muzică pe un Walkman, nu numai că îl fascinează pe Lazzaro, dar prevestește modernizarea inevitabilă din cel de-al doilea capitol al filmului. Tancredi e și el atras, la rîndul lui, de Lazzaro – de bunătatea și inocența lui, de sinceritatea și căldura pe care i-o resimte în privire -, astfel că între ei se formează o legătură puternică. Atunci cînd Tancredi fuge de acasă și se ascunde în munți, Lazzaro are grijă de el și îl aprovizionează cu mîncare.

Trecerea de după la acest al doilea capitol, deși fluentă, e curajoasă și radicală și are, asupra spectatorului, probabil același șoc pe care modernitatea îl are asupra personajelor sale. Așa cum afirmă și scenarista și regizoarea Alice Rohrwacher, povestea lui Lazzaro nu e decît un pretext pentru a ilustra „sfîrșitul civilizației rurale” și „migrarea în masă, către orașe, a mii de oameni care nu știu nimic despre modernitate, care au renunțat la puținul pe care-l aveau pentru a avea chiar și mai puțin.” Lazzaro, întruchipîndu-l, bineînțeles, pe Lazărul biblic, e acolo să le reamintească oamenilor ce au lăsat în urmă, ce au pierdut atunci cînd au ales să-și părăsească satul în loc să lupte pentru el și să-l scoată din strînsoarea mîinii de fier cu care era condus de marchiza coruptă.

Aducînd aminte pe alocuri de Teorema (1968) lui Pasolini — Rohrwacher pare să facă inclusiv o trimitere directă la acesta, recreînd secvența în care Anne Wiazemsky se află în pat, bolnavă, înconjurată de mai multe personaje -, Lazzaro cel fericit reușește să iasă în evidență printr-un personaj liniar care își păstrează inocența intactă, indiferent de factorii externi care încearcă să i-o fure, să-l schimbe. Rohrwacher sfidează structurile narative clasice, nepermițîndu-i mediului și șirului de evenimente derulate să-i schimbe vreuna din trăsături protagonistului, și se joacă adesea cu coordonatele spațiale și temporale, joc care dă naștere la mai multe anacronisme. Astfel, tradiționalul contrastează cu modernul, peisajele muntoase și cele cu plantațiile de tutun contrastează cu cele ale junglei urbane din final, iar modul de viață al oamenilor contrastează cu simpla lor existență de mai tîrziu. Însă în ciuda tuturor contrastelor, care se simt mai ales la nivelul construcției în sine (anume cele două capitole extrem de diferite), Lazzaro curge mai fluent și mai natural decît multe filme de gen care merg la sigur și nu-și asumă niciun risc.