Apusul – întoarcerea la origini

E 1913 și tînăra Írisz Leiter (Juli Jakab) se întoarce în Budapesta pentru a se angaja la fostul magazin de pălării al părinților ei, care au murit într-un incendiu pe cînd aceasta era doar un copil. Noul proprietar al magazinului, Oszkár Brill (Vlad Ivanov), refuză să o angajeze inițial, dar din cauza presiunilor se răzgîndește și îi oferă o șansă.

Munca e grea, standardele sînt înalte (cumpără pălării de aici inclusiv cei de la casele regale), iar background-ul familial, sau mai degrabă lipsa lui, nu o ajută deloc pe Írisz să se descurce: e preocupată să afle ce s-a întîmplat cu adevărat cu părinții ei, află că are un frate de a cărui existență nu avea habar și care se dovedește a fi liderul unui grup revoluționar care luptă împotriva aristocrației (adică a lumii în care aceasta tocmai a intrat). Mai mult, notorietatea necunoscută pînă acum a magazinului Leiter și atitudinile personalităților regale care le trec pragul îi dau de gîndit, astfel că tînăra începe să ancheteze cele ce se petrec în jurul ei, în speranța că-și va putea explica atitudinea dubiosului Oszkár.

Deși foarte diferit ca subiect și tematică de anteriorul Fiul lui Saul, despre un prizonier aflat într-un lagăr de concentrare din timpul holocaustului, cel de-al doilea lungmetraj al lui László Nemes, Apusul, se află pe aceeași lungime de undă cu cel din urmă atunci cînd vine vorba de atmosferă și stil. Pălăriile și rochiile extravagante și clădirile bogat arhitecturale rămîn în plan secund, de multe ori în unșarf, iar în prim plan e adusă silueta lui Írisz, pe care camera o urmărește aproape constant, de multe ori de peste umăr. Cadrele sînt mult mai largi aici decît în Saul (formatul însuși e mai extins), complexitatea regiei lui Nemes fiind deci mai evidentă, dar efectul, de imersivitate, de apăsare, e același. Punerea în mișcare a atît de multor elemente-personaje (regizorul surprinde freamătul începutului de secol în plină viață, cu o figurație numeroasă) generează o atmosferă haotică ce tinde, ca rezultat al înaintării acțiunii, să se transforme într-una de coșmar: încep să se simtă nu doar fiorii Primului Război Mondial, dar și tensiunea unei lupte sîngeroase între clase care nu întîrzie să izbucnească.

În cele din urmă, filmul cade pradă propriului mister: deși îndeajuns de lung, chiar prea lung pentru ce-și propune, cronometrînd aproape două ore jumătate, scenariul lansează cîteva piste narative pe care uită să le mai reviziteze înainte de a trage o concluzie (încărcată politic, diferită de restul filmului). E o ambiguitate împărtășită de protagonistă, ceea ce o face mai puțin frustrantă, dar e născută dintr-un haos mult prea alambicat ca să fie voită, dintr-o încercare de a surprinde cît mai fidel viața acelei perioade, dar nu și emoția ei, care ar fi fost vitală.