Premiat la Cannes cu Queer Palm, Trei kilometri până la capătul lumii a avut aseară mult-așteptata premieră în Piața Unirii și se mai poate vedea în cadrul TIFF.23 și mâine, 22 iunie, de la 15:00 la Casa de Cultură a Studenților. Regizat de Emanuel Pârvu și avându-i în distribuție pe Ciprian Chiujdea, Laura Vasiliu, Bogdan Dumitrache și Adrian Titieni, filmul spune povestea unui tânăr din Delta Dunării a cărui viață este dată peste cap în urma unui atac homofob.
A.P.: Filmul Trei kilometri până la capătul lumii a câștigat la Cannes Premiul Queer Palm. Filmul este, pe lângă altele, o critică la adresa homofobiei, care din păcate este destul de prezentă în spațiul românesc. A fost acesta un aspect pe care ați vrut să-l punctați în mod special?
E.P.: În special am vrut să punctez relația dintre familie și copii. Eu și Miruna Berescu, împreună cu care am scris scenariul, am vrut să explorăm cum această iubire, care ar trebui să fie necondiționată, poate deveni condiționată într-o societate disfuncțională.
A.P.: V-ați pus problema cum va fi receptat câștigul acestui premiu, Queer Palm, în spațiul românesc?
E.P.: Dacă acest câștig va fi receptat în vreun mod negativ, atunci înseamnă că suntem și mai aproape de societatea din film decât mi-ar plăcea să cred. Până când nu o să tratăm acest lucru ca pe o normalitate, noi, ca societate, vom avea o mare problemă. Toate aceste aspecte care țin de incluziune, cum e homofobia, xenofobia, rasismul dăunează societatea și oamenii, iar cât timp acestea vor exista, vom continua să fim, metaforic vorbind, la trei kilometri până la capătul lumii.
A.P.: Ce considerați că aduce nou în peisajul cinemaului român Trei kilometri până la capătul lumii?
E.P.: Nu țin morțiș la noutate. Nu este ceva ce îmi doresc cu ardoare. Totul s-a făcut, nu cred că mai există lucruri noi în cinema, există doar perspective noi, puncte de vedere diferite. Noi toți avem perspective diferite. Dacă același film era făcut de un alt regizor ieșea alt film. În concluzie, asta cred că aduce filmul: o perspectivă nouă.
A.P.: Ce discuții sperați să genereze acest film în rândul privitorilor?
E.P.: Sper ca oamenii să plece de la film cu întrebări despre sine. Sper să deschidă multe introspecții. „Oare sunt un om bun?”, „Oare fac ce e cel mai bine pentru semenii mei?”, „Oare îmi cunosc copilul?”. Uneori avem nevoie de ceva care să ne inspire să ne punem aceste întrebări și sper că filmul acesta face asta.
A.P.: Interpretarea actorului Ciprian Chiujdea a fost lăudată de critici și spectatori. Deși nu se vede, actorul este încă la început de drum, acesta fiind primul lungmetraj în care joacă. Ce v-a convins să-l distribuiți în rolul principal?
E.P.: Privirea lui. Și proba de casting. Inițial venise să dea probă pentru un rol extrem de mic. Am început să vorbim despre scenariu și rolul principal și mi-am dat seama că ar fi foarte potrivit. După ce am început să lucrăm, am aflat și că face parte din comunitatea LGBTQIA+ și că filmul e oarecum povestea lui. De asta cred că e așa bun în rol, pentru că înțelege cu adevărat lucrurile astea. Nefiind parte din comunitate, eu nu pot decât să spun o poveste din perspectiva mea, dar am fost norocoși că am găsit un actor care simte exact lucrurile pe care personajul său le simte. Probabil de aia e și așa aproape de adevăr.
A.P.: Ce posibilități va adus regia, atât de teatru, cât și de film, pe care un actor nu le poate avea?
E.P.: Cred că cel mai important aspect este că am reușit să joc lucrurile pe care nu te cheamă nimeni să le joci. Nimeni nu te așteaptă să te angajeze direct cum termini facultatea. Trebuie tu să încerci să-ți creezi un drum. Mi-am scris și ulterior regizat piesele. Am și jucat în ele. Exact la fel a fost și în cazul filmelor.
A.P.: Ați avut și aveți o carieră extrem de prolifică. Ce sfaturi le-ați da tinerilor la început de drum și nu numai?
E.P.: O să parafrazez o zicală din vremea comuniștilor: „Învățați, învățați, învățați” și munciți, munciți, munciți. Nu-mi dau seama cum e cu talentul în meseriile vocaționale, dar cred în zicala scrisă pe tribuna principală de la Roland Garros: „Victoria aparține celor tenaci”. Cred că poți prin seriozitate, foarte multă muncă, și prin a nu-ți trăda lucrurile în care crezi. Cu toții facem compromisuri, trebuie doar să vezi până unde te poți duce și dacă merită cu adevărat.
A.P.: Cum se simte industria românească de film din interior și în ce direcție credeți că o va lua, având în vedere că activați în această industrie pe diverse paliere (regizor, scenarist, actor, cadru universitar) de aproape 20 de ani?
E.P.: Cred că merge într-o direcție foarte bună. Prin Europa și pe la festivaluri de calibru înalt mereu se vorbește de cinematografia de la noi. Cred că ne lipsesc sălile de cinema, dar ăsta e un lucru pe care-l strigă toată breasla de ani de zile. Cred că lucrurile funcționează într-o direcție bună, mai trebuie mici corecții, dar cinematografia românească are performanțe foarte mari.
A.P.: A fost ușoară tranziția de la actorie la regie, având în vedere că nu ați avut studii specializate de regie, dar ați fost nominalizat la premiile UNITER încă de la prima piesă de teatru regizată? Ați avut un mentor în acest sens?
E.P.: Da, am avut! Am lucrat încă din anul III de facultate cu Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra și am rămas lipit de dânsul aproape doi ani de zile. Tot vorbind și asistând la repetiții mi-am dat seama că lucrurile nu sunt deloc așa cum credeam. Am învățat cum se desface un text, cum se lucrează cu actorii și multe alte lucruri. Am continuat să joc, am regizat piesele în care jucam, după am început să fac scurtmetraje. Totul a pornit din dorința de cunoaștere, nu aveam un plan. Am citit, învățat și văzut filme. La asta se rezumă și cu pași mici am ajuns aici. Continui să joc, îmi place foarte mult să scriu și să regizez. Nu am alte pasiuni. Și când ies la bere cu prietenii tot astea sunt subiectele pe care le abordăm. Discuția poate merge la nesfârșit.
A.P.: Ce film ați menționa din selecția dumneavoastră de filme preferate?
E.P.: Tokyo Story rămâne în continuare unul dintre cele mai puternice filme din lume. Complexitatea de discuții și teme universale l-a făcut să reziste în timp, să nu se învechească, să rămână în continuare emoționant. Este un film care te lasă cu foarte multe întrebări după ce îl vezi. Probabil este și din cauză că am eu o afinitate pentru subiectul acesta, legat de familie și relația dintre părinți și copii. După ce l-am pierdut pe tata, lucrurile au luat o altă conotație în sensul vieții mele. În orice caz, este un film pe care l-aș recomanda oricând.