Am stat de vorbă cu Crăița Nanu, curatoarea secțiunii What’s Up, Doc? a acestei ediții TIFF, pentru a căpăta o înțelegere mai profundă nu doar a selecției de filme documentare din acest an și a temelor care le unesc, ci și a procesului curatorial și a trendurilor pe care un expert le vede pe parcursul unui an de căutări. Așa cum mă așteptam, răspunsurile Crăiței mi-au făcut o poftă teribilă să mă pierd cu totul printre aceste filme, ceea ce sper să vi se întâmple și vouă!
Care este firul roșu care te-a ghidat în selecția filmelor din acest an? Sau este acesta un puzzle pe care ai prefera să-l descifreze privitorii?
Firul roșu a apărut după primele trei filme alese. Din acel punct am știut ce caut fără să am de fapt o reprezentare concretă, ci mai curând o bucată de idee pe care aveam deja așezate, foarte clar, trei piese din puzzle. Prima a fost Invention. Singura ficțiune din competiție a venit de la Mihai Chirilov. Mi-a dat mesaj după ce văzuse filmul la festivalul Interseccion din A Coruña și mi-a spus, „cere screener și vezi-l, posibil să se potrivească la What’s Up, Doc?” Și așa a fost. M-a fermecat total. E o ficțiune extrem de bine ancorată într-un real care nu ar fi avut nicio șansă să fie povestit atât de pătrunzător cu uneltele documentarului.
Al doilea a fost The Flamenco Guitar of Yerai Cortez, care este la polul opus, un documentar aproape clasic, acaparant de sincer și solar, până în punctul în care secretul dezgropat îi cere cinemaului reflectoarele și scena pentru a-l marca. Iar al treilea, și cel mai special titlu după părerea mea, Loss Adjustment, e la mijloc, fiind produsul unui artist contemporan care se joacă cu umorul astringent al cotidianului unei țări corupte printr-un personaj pălit de artă, care îi este și călău și salvare. Trebuie văzut cu deschiderea cu care intri printre cele două jumătăți secționate de vacă, de Damien Hirst.
Din acel punct, firul roșu a fost distanța. Am căutat filme care să parcurgă spații vaste de neînțelegeri – emoționale, sociale, faptice, inițial neimaginabil de acoperit. Extreme aduse aproape astfel încât să se poată oglindi. Mi s-a părut că avem nevoie să vedem asta. Și le-am găsit.
Mai nou, granița dintre ficțiune și realitate pare să se subțieze atât de mult încât devine dificil să-ți dai seama care filme sunt documentare și care nu! Ai avut și tu aceeași senzație, din postura de curator al secțiunii What’s Up, Doc?
Există în continuare documentar clasic, de toate formele, bine lucrat, bine gândit. Este însă adevărat că genul se hibridizează din ce în ce mai mult, iar eu, una, sunt fascinată de aceste organisme noi care apar. Și e natural să apară — tehnologia avansează teribil, ar fi și păcat să nu ne folosim de ea. Documentarul este, în cele din urmă, un proces imprevizibil, există subiecte atât de complicate, criptice, îndepărtate, din care nu au mai rămas suficiente materiale, sau din contră, care sunt prea stufoase și e imposibil să le redai fără a apela la adjuvanți.
Te provoc să vezi The Helsinki Effect și să-ți imaginezi cum ar fi arătat acel film, pe acel subiect, fără ajutorul AI-ului care i-a „înviat” pe Brejnev și Kissinger. Te rog, uită-te la Endless Cookie și gândește-te cum ar fi arătat acel film dacă nu ar fi fost animație. Ar fi fost posibilă realizarea lui? Ce emoții ar fi trezit în tine? Pun pariu că răspunsul te va surprinde.
Așadar, sus cu hibridizarea, acolo unde ea ajută. Și bravo celor care o folosesc corect.
Multe dintre documentarele propuse de tine în această ediție TIFF par a fi centrate într-un fel pe tehnologie în multiplele sale forme, fie ele familiare (fotografie și film), sau futuriste (sateliții Starlink). Ai observat un trend în acest sens? Mai putem vorbi despre noi înșine altfel decât prin medierea tehnologiei? Suntem cyborgi fără să ne dăm seama?
Nu mi se par neapărat centrate pe tehnologie, să știi. Dar este adevărat că am căutat și asta, ne-am uitat după filmul perfect care să introducă AI-ul pe ecran mare. Și am văzut o groază de încercări eșuate. Cele bune se văd zilele astea. Și e natural să te lovești de tehnologie major în ele, doar nu o să fie urși panda In the Belly of the AI. 🙂
Și suntem cyborgi doar dacă alegem să fim. Cam ca autorul About a Hero, care vede AI-ul că o ia razna cu scenariul, constată, apoi îl lasă în pace să termine. Până și Herzog s-ar fi enervat un pic.
Care dintre filmele alese de tine te-a tulburat cel mai mult din punct de vedere emoțional și care te-a convins pe o filieră mai tehnică, mai analitică?
Endless Cookie m-a bucurat teribil, ILOVERUSS m-a întristat groaznic, dar fiecare dintre emoțiile astea a venit cu un twist. Fiecare dintre cele 10 titluri conține un mic taifun personal, care sper să prindă în zbor măcar o parte dintre spectatori. RUSS, de exemplu, mi-a adus aminte, în mod complet surprinzător, de Grey Gardens.
Letters from Wolf Street e un film tare cald. E acolo o deschidere de visător inocent, care se populează treptat cu lumea pestriță a unui oraș mare, pus față în față cu globalizarea, reușind un portret suficient de plin de griuri cât să-l simți onest. Și, când credeam că acest titlu va fi și singurul documentar „curat” din competiție, a apărut Make it Look Real — vecinul mai mic, din Pakistan, ferecat ermetic în propriul spațiu agitat și în religie, în blocaje și vise mai retușate chiar decât pozele la minut din atelierul tânărului fotograf. Stau așa frumos la două extreme, astea două titluri.
Filiera analitică a venit via coup de foudre-ul meu de anul acesta: documentarul Loss Adjustment, al artistului mexican Miguel Calderón. Se simte ca o dușcă din paharul de whiskey nelipsit din mâna agentului de asigurări care, pe nepregătite, se trezește transformat în colecționar și iubitor de artă. Unele opere de artă (ca și unele tării) îți cer să fii analitic, ca să nu te ia de cap. Forma m-a fermecat la Return of the Projectionist — un hibrid pur, regizat aproape cap-coadă, dar atât de neaoș încât nici nu-l simți.
Povestește-mi puțin despre procesul de selecție, despre modul în care ți se configurează ideile și se stabilesc conexiunile pe parcursul unui an întreg de căutări. Ți s-a întâmplat să vezi un film care să-ți dea peste cap planurile curatoriale de până la el?
Procesul e preselecție, selecție, iar în cazurile de ani norocoși (cum a fost ăsta), o listă scurtă care e prea lungă și trebuie tăiată. Combinat cu research constant după titluri noi. Și mereu, oricâte filme aș vedea, rămâne senzația că nu le-am văzut pe toate și că undeva, ceva mi-a scăpat.
Și da, recunosc cinstit că am avut un line-up paralel cu cel al competiției, care s-a format în secunda în care am descoperit Mistress Dispeller, un documentar incredibil de bine lucrat, un fly on the wall total improbabil, care, și mai improbabil, vine din China — o societate nu tocmai permisivă. Era un line-up de documentare care atingeau mai mult sau mai puțin direct subiectul sănătății emoționale și psihice.
Sunt din ce în ce mai multe de la un an la altul — ca să zic așa, terapia e la mare căutare. A fost însă primul an în care mi-a sărit asta foarte puternic în ochi, pentru că am văzut că se depășește forma clasică de talking heads si poveștile despre nebănuitele încolăciri ale creierului scot capul ca animale noi, din ce în ce mai hibride. Finalmente însă nu am găsit suficiente titluri puternice, sau suficient de diferite încât să pot formula ceva, așa că îmblânzitoarea de amante a poposit în competiție.
Un alt titlu care m-a dat peste cap a fost La 2000 de metri de Andriivka. Știi cum e să plângi și, în același timp, să exclami: „Doamne, ce fantastic arată”? Cum e să știi că e documentar și, totuși, o parte (vinovată) din tine să se uite la el ca la o ficțiune? Nu? Well, vezi filmul. M-am gândit enorm de mult la Andriivka — s-ar fi pretat pentru competiție, fiind și al doilea film. Dar mi s-a părut atât de mare, atât de bun și, poate cel mai important, atât de acut de recent și aproape de noi, încât am simțit că merită să stea departe de orice tentativă de departajare. E clar într-o ligă doar a lui. S-a văzut în prima zi și se mai vede marți, la Cinema Arta.