Yaara Ozery este cercetătoare, profesoară și programmer al festivalurilor Haifa IFF și DocAviv. O interesează filmul documentar și perspectivele feminine în cinema, iar anul acesta a făcut parte, alături de Vera Mijojlić și Yorgos Krassakopoulos, din juriul competiției Zilelor Filmului Românesc. Curios de impresiile sale despre selecție și festival, i-am adresat câteva întrebări în ajunul ceremoniei de decenare a premiilor de sâmbătă.
Ce ne puteți spune despre Zilele Filmului Românesc de anul acesta? Ați identificat vreun fir roșu care să unească filmele, apropo de formă sau de conținut?
Mi-a plăcut că selecția a pus documentarul laolaltă cu ficțiunea, cred că asta a permis filmelor să poarte un fel de conversație, atât la nivelul stilului, cât și la nivelul subiectelor tratate. A fost o selecție foarte diversă, care a funcționat pentru mine ca un fel de seismograf pentru situația socială, culturală și politică din România de acum. Și m-am bucurat să dau de surprize și de lucruri interesante nu numai în producțiile foarte finisate și cu bugete mari, ci și în cele mai modeste ca mijloace, în cele aflate mai la periferia industriei.
Cum a mers colaborarea cu ceilalți membri ai juriului? Ați căzut ușor de acord în procesul deliberării sau au existat și subiecte mai spinoase?
Am luat hotărârile în unanimitate, deci aș spune că am fost pe aceeași lungime de undă. N-a fost vorba neaparat despre ce filme ne-au plăcut sau nu ne-au plăcut, ci mai degrabă despre ce filme au întruchipat acel ceva pe care ni-l dorim de la cinema, la nivel artistic și politic. Le-am ales pe cele care au avut puterea de a aborda subiecte politice importante acum în lume, într-o manieră care e și curajoasă din punct de vedere artistic. Filmele de natură să stârnească discuții pe aceste subiecte. A fost un proces distractiv, iar colegii mei au fost minunați.
Ne puteți vorbi despre titlurile care v-au atras atenția în mod special?
Preferințele mele se regăsesc în alegerile pe care le-am făcut împreună ca juriu.
Fluturi de noapte (r. Andrei Răuțu) a fost foarte distractiv. Am simțit-o foarte aproape pe protagonistă (Marina Voica, n.r.), care e o interpretă excepțională, pe care mă bucur mult că am cunoscut-o. Și cred că regizorul a avut inspirația de a-i lăsa spațiul de care avea nevoie, fără să intervină pentru a obține ceva de la ea. A lăsat-o să se desfășoare, să se arate pe sine în fața camerei, și am apreciat mult asta.
Weekend în familie (r. Mihnea Toma) a fost o surpriză foarte plăcută pentru noi, pentru că la bază e „doar” un film studențesc, dar și pentru că reușește să facă saltul de la un nivel foarte personal – relația regizorului cu părinții săi – la un nivel universal, al polarizării extreme a dezbaterilor noastre culturale. M-a făcut să chestionez felul în care privesc opiniile celor care gândesc diferit față de mine.
Alice On / Off (r. Isabela Von Tent), m-a făcut, la fel, să reevaluez așteptările și poziționarea etică pe care le am ca spectatoare. E un film cu un subiect foarte dificil – o persoană care suferă de pe urma traumelor și a adicțiilor – iar regizoarea a reușit să ofere o reprezentare foarte grijulie și demnă, care nu cade în senzaționalism. Nu exploatează suferința protagonistei sale, ci e alături de ea. E un regizoare foarte talentată, pe care o voi urmări cu siguranță în proiectele viitoare.
Clasat (r. Horia Cucuta, George ve Ganæaard) e un film cu un simț foarte bun al problemelor politice cu care se confruntă lumea acum. E foarte bine făcut, bine controlat, spune ce are de spus într-un mod foarte precis și răspicat. Și mi se pare că exemplifică ceea ce e interesant, din unghiul meu, la cinemaul românesc din ultimele decenii. Mizele politice și culturale, plus stilul realist.
Știu că vă interesează cinemaul la fenimin. Cum a stat selecția pe acest front?
Dacă ne uităm strict la numere, filmele realizate de femei sunt mai puține, dar cele selectate sunt foarte puternice, au acel female gaze. Mă gândesc la Alice On / Off în primul rând, de care ziceam și mai devreme, unde sensibilitatea regizoarei, a regizoarei și a monteuzei de fapt, a contat foarte mult, fiind vorba despre o protagonistă care lucrează în industria videochat-ului. Există în film momente în care ea chiar vorbește cu clienții, dar acestea nu se simt în niciun moment exploatative. E un risc pe care și l-a asumat și cred că e un exemplu foarte bun pentru cât contează să existe o perspectivă feminină în situațiile de acest gen. Un alt film pe care l-aș menționa aici e Maia: Portret cu mâini (r. Alexandra Gulea), unde regizoarea intră într-un dialog implicit cu tatăl său, care e regizor la rândul lui, și are curajul să își asume o abordare diferită de a lui. E un fel de rebeliune împotriva figurii paterne. Iar felul în care alcătuiește portretul protagonistei sale mi-a amintit de filmele lui Agnès Varda, pe care le iubesc.
În încheiere, vorbiți-ne puțin despre experiența pe care ați avut-o la TIFF. Cum vi s-a părut festivalul, comparativ cu cele la care ați mai lucrat?
A fost minunat, m-am distrat, toată lumea a fost foarte primitoare. A fost prima mea vizită în România, iar Clujul mi-a plăcut mult ca oraș. Festivalul e foarte bine organizat și are o selecție interesantă, nu doar la ZFR, ci și în competiția internațională. Deci am numai lucruri bune de spus. Aș fi oricând bucuroasă să revin aici.