Producător, scenarist și regizor italian cu rădăcini românești, Alessandro del Vigna este prezent la TIFF cu The End, debutul în ficțiune al lui Joshua Oppenheimer. Se numără printre producătorii unor filme ca Siberia, cu Willem Dafoe, sau Triangle of Sadness, laureat al Palme D’Or-ului din 2022.
Bine ați venit la TIFF! Cum vi se pare până acum?
Este o adevărată onoare pentru mine să fiu aici. Este un oraș fantastic și un festival foarte frumos, foarte bine organizat. Am fost impresionat, de exemplu, de aplicația pe care o aveți. Le-am spus organizatorilor că mi-aș dori ca și Cannes sau Veneția să aibă o asemenea aplicație. Dincolo de asta, e un festival foarte plăcut, selecția e foarte ofertantă și sunt mulți invitați valoroși, precum legendarul Béla Tarr. Mă umple de bucurie să pot lua parte la ce se întâmplă aici.
Ce implică meseria de producător. Ce vă atrage către anumite proiecte?
Pur și simplu sunt un mare cinefil. De exemplu, în cazul Siberia, care este filmul meu preferat dintre toate cele pe care le-am produs, îmi amintesc că am făcut un eseu la facultate despre Abel Ferrara cu ani înainte. Așa că, atunci când am primit această oportunitate, a fost ca și cum aș fi manifestat-o, știi? Adică eu am ales proiectul, dar într-un fel am simțit că și proiectul m-a ales pe mine. Pentru că, de exemplu, am încercat din greu să lucrez la alte proiecte și nu s-au concretizat. Legat de felul în care fac selecția, încerc mereu să-mi ascult instinctul. Pentru că nu e o știință exactă.
Cum găsiți echilibrul între ceva care se vinde și ceva care spune o poveste bună?
Bernardo Bertolucci spunea – nu-mi amintesc exact citatul, parafrazez – că adevărata artă a filmului este să găsești bani ca să-ți faci filmul. Așadar implică o doză de creativitate. Strategia mea a fost întotdeauna să conving investitorii să privească filmul ca pe o operă de artă. Și să investească gândindu-se astfel. Deși nu este ușor să transmiți această idee, pentru că un film nu este tangibil ca o sculptură sau ca un tablou. Dar am avut norocul să mă înconjor de un cerc restrâns de oameni cu care împărtășesc aceeași pasiune pentru cinema. Obișnuința e să se urmeze tot felul de grafice și predicții despre ce va avea succes și ce nu, dar adevărul este că fiecare film este unic, are destinul și parcursul său. Siberia avea o distribuție grozavă, îl avea pe Willem Dafoe. Totuși, primirea nu a fost una grozavă. Filmul e greu de dus și nu mulți se pot conecta cu el. De exemplu, mama l-a detestat.
Ce ar trebui făcut pentru a susține cinemaul de autor și cineaștii tineri?
Cred că ar trebui să aplicăm mai mult modelul nordic, în care autorii tineri sunt susținuți de la început până la primul și al doilea lungmetraj. În Italia avem un sistem public de sprijin destul de bun. Dar sunt și lacune. De exemplu, sunt filme care primesc finanțare în faza de dezvoltare și apoi nu ajung niciodată să fie produse. Și astfel rămân blocate. Cred că ar trebui să existe o continuitate în sprijinirea noii generații. Dar dacă ai o viziune și o idee, nu trebuie neapărat să aștepți un buget mare. Îi încurajez pe tineri – inclusiv pe mine – să facă filme cu mijloace cât mai simple, cel puțin la început. Este incredibil cum toată lumea se așteaptă să aibă un buget de unul sau două milioane de euro pentru primul film. Se pot face miracole, așa cum a făcut Béla Tarr cu primul său film. Și cred că, dacă ai suficient curaj, atunci totul se aliniază cum trebuie.
Există mai multe filme legendare care nu au fost niciodată realizate, precum Napoleon al lui Stanley Kubrick. Dintre toate aceste proiecte, care vă întristează cel mai mult că nu a fost făcut?
Există un film de Federico Fellini numit în italiană Il Viaggio di Mastorna. A fost desenat cadru cu cadru de un artist italian foarte celebru, aveau deja și distribuția. Dar Fellini se întâlnea frecvent cu un magician faimos din Torino, despre care se zicea că avea tot felul de puteri paranormale. La un moment dat, acesta i-a spus: „N-ar trebui să faci acest film. E interzis, pentru că ceva rău ți se va întâmpla.” Așa că l-a oprit. Și se presupune că ar fi fost incredibil. Există storyboardul, îl poți găsi pe internet. Mai era și un film pe care voia să-l facă în Mexic, cu Carlos Castaneda. A mers chiar în Mexic să-l întâlnească pe Don Juan, care aparent nu exista. Era totul o creație a lui Castaneda. Dar a ajuns în Tulum și a fost o aventură. Mi-e dor de vremurile acelea când toată lumea era liberă să se aventureze și să facă un film în mijlocul junglei. Gândește-te la filmele lui Werner Herzog, Aguirre sau Fitzcarraldo. Mi-e dor de acel spirit de a te arunca în necunoscut și a vedea ce iese.
Să zicem că Lawrence of Arabia nu a fost făcut. Și cineva vine la dumneavoastră cu acel scenariu. Cât de greu ar fi să-l faceți azi?
Ar fi aproape imposibil. Poate doar în sistemul filmelor mari de la Hollywood, dar nu cu acel spirit. Există un alt film incredibil, unul dintre preferatele mele. Se numește Sorcerer, de William Friedkin. Un film nebunesc pe care l-a făcut după ce a avut un succes uriaș cu The French Connection și The Exorcist. A decis să meargă în junglă pentru a face acest film nebun, finanțat de Hollywood, dar au depășit bugetul. Au cheltuit patru milioane doar ca să construiască un pod peste o prăpastie. Pare o risipă de bani, dar dacă vezi acea scenă, înțelegi. A făcut bine că a „aruncat” acele patru sau cinci milioane. Este un mod de a spune că trebuie să ne depășim limitele și zona de confort. Astăzi, toată lumea e mult mai precaută. Și nu știu dacă e neapărat un lucru bun.
Spuneți-mi mai multe despre producția filmelor Triangle of Sadness și The End.
N-am avut ocazia să merg pe platoul de filmare la Triangle of Sadness, pentru că era în timpul COVID. Dar tocmai datorită COVID-ului am reușit să ajung în acest proiect, pentru că erau niște costuri suplimentare și eram la locul potrivit, la momentul potrivit. Am apărut aproape de nicăieri și m-am trezit alături de toți acești mari regizori și artiști. A fost foarte, foarte inspirant și mi-a dat multă încredere. Nu sunt singurul producător al filmului The End. Este o echipă mare de producție. Este implicat chiar și Werner Herzog. Oarecum amuzant, pentru că îmi doream să iau parte la rezidența lui din Cuba, doar că era foarte scumpă și nu mi-am permis niciodată. La vremea aceea eram portar de noapte într-un hotel din Berlin. Și acum găsesc incredibil că numele meu e lângă unul dintre regizorii mei preferați.
La ce lucrați în prezent?
Tocmai am terminat de lucrat la noul film al lui Karim Aïnouz, regizorul filmului Motel Destino. Apoi urmează un nou film de Kent Jones. Este un regizor care colaborează cu Scorsese, fost critic de film. A făcut un film numit Late Fame. Când am citit scenariul, m-am îndrăgostit de el. Tot Willem Dafoe va juca. Și Greta Lee. Am făcut și primul meu scurtmetraj, despre designerița germană Anni Albers, și a ieșit destul de bine, sunt mulțumit. Acum îl înscriem la festivaluri.
Deci sunteți interesat și de regie?
Da. Acum mă concentrez pe partea asta. Scriu și câteva scenarii. Unul dintre ele chiar se petrece în România.
Atunci sper să ne revedem la TIFF, poate cu filmul regizat de dumneavoastră în competiție.
Ar fi o onoare. Deja este o onoare să fiu invitat aici.